UNU
Cînd mă pregăteam să fac baie în apele golfului Chesapeake,soarele scăpăta deja spre asfinţit, dînd apelor o strălucire roşiatică, plină de căldură. Am sărit în apă…Şi în momentul în care corpul a depăşit suprafaţa apei, şi am simţit răcoarea ei binefăcătoare, totul s-a
întunecat dintr-odată.
Intr-o învălmăşală de senzaţii şi sentimente, în minutul care a urmat s-au petrecut nenumărate evenimente. Am simţit capul lovind ceva tare, care nu
ceda. In acelaşi timp, în mod stîngaci şi cu totul de neînţeles pentru mine, corpul mi s-a răsucit, fără să am nicio posibilitate de a-l redresa. Am auzit, sau numai am simţit, un şoc puternic, am avut o senzaţie interioară
inexplicabilă. A fost ceva ca un şoc electric, ca o vibraţie puternică, ca şi cum un arc metalic puternic s-ar fi destins brusc, cu un zgomot surd, înăbuşit de apă. Dar nu a fost un sunet adevărat, şi nici măcar o senzaţie,
pentrucă nu am simţit nicio durere.
Auzisem, de fapt, zgomotul surd al nisipului în care am intrat cu capul. Stăteam cu faţa în jos, pe fundul apei. Unde eram? Cum ajunsesem acolo? Dece Îmi erau braţele lipite de piept? Numai mintea mea striga după
ajutor: Hei! M-am prins într-o capcană!
Am simţit apoi o mişcare slabă a apei care mă ridica uşor; dar cădeam iar la fund. Cu coada ochiului vedeam lumină de-asupra mea, şi încet, încet, unele nedumeriri mi s-au risipit. Mi-am amintit săritura în apă.
Dar apoi? M-am prins oare Într-o mreajă de prins peşte?
Trebuie să ies de aici neapărat! Am încercat să dau din picioare. Probabil că picioarele imi sint legate, sau prinse de ceva!
M-a cuprins panica. Folosind toată voinţa şi puterea mea am încercat să mă eliberez. Dar nu s-a întîmplat nimic deosebit. Apoi un alt val s-a ridicat şi a trecut peste mine.
Oare ce s-o fi Întîmplat? M-am lovit la cap? Miam pierdut cunoştinţa? IncercÎnd să mă mişc aveam senzaţia unei deplasări nereuşite, ca în vis. Imposibil!
Dar am să mă înec! Mă voi trezi oare la timp? Mă va vedea cineva? Nu se poate setfiu inconştientă, pentrucă atunci nu mi-aş da seama de ce se Întimplă cu mine!
Desigur, sint În viaţă!
Pentrucă îmi ţinusem respiraţia aşa de mult timp, am simţit să mă sufoc. Trebuia să respir cît mai curînd posibil.
Un alt val m-a ridicat uşor. Figurile celor iubiţi ai mei, multe gînduri şi amintiri mi se învălmăşau în conştiinţă. Prietenii mei. Părinţii mei. Lucrurile de care îmi era ruşine că le-am făcut. Poate că Dumnezeu mă
chiamă să mă înfăţişez înaintea Lui, şi îmi cere să dau socoteală pentru aceste lucruri.
„Joni!. ..” O voce înăbuşită a ajuns pînă la mine,
ca printr-un tunel înfiorător. Ca o chemare. Dumnezeu?
Moartea?
Am să mor! Dar nu vreau! Ajutor, am strigat atunci, în conştiinţa mea.
„Joni! …”
2
Nu-i pasă nimănui că sînt aici? Trebuie să respir! gîndeam eu.
„Joni! …” Din nou aceeaşi voce. Inăbuşită de
apă mi se părea foarte departe, dar de fapt era aproape.
„Joni, eşti bine?”
Kathy! mi-am dat seama .eu. Sora mea m-a văzut.
Ajută-mă Kathy, sînt înţepenită!
Valul următor a fost mai puternic decît celelalte şi m-a ridicat mai sus. Am căzut apoi din nou pe fundul apei, unde erau scoici sparte, pietre şi nisip, zgîriindu-mă pe faţă şi pe umeri.
„Joni, cauţi cumva scoici?” a strigat Kathy.
Nu! Sînt prinsă aici jos. Ridică-mă repede! Nu pot sţj-mi mai ţin respiraţia, am zis din nou în sinea mea, sub apă.
„Te-ai aruncată în apă în acest loc? Apa este aşa de puţin adîncă aici!”, am auzit clar pe Kathy mustrîndumă.
După umbra ei, mi-am dat seama că este chiar deasupra mea. Mă luptam cu mine să nu intru în panică, dar nu mai aveam aer deloc. Totul se întuneca în jurul meu.
Am simţit atunci braţele lui Kathy în jurul
umerilor, şi cum mă ridica.
Oh! Te rog Doamne, nu mă lăsa să mor!, mi-am zis.
Kathy se lupta cu mine, se poticnea, apoi se ridica din nou. Oh. Doamne! Cît va mai dura? Totul era negru înaintea ochilor mei şi în timp ce ea mă ridica, eu simţeaum că mă scufund. Capul mi-a ieşit la suprafaţă
numai o clipă înainte de a-mi pierde cunoştinţa. Aer! Era aerul aşa de minunat şi dătător de viaţă, deşi avea un
3
gust slab de sare. Aerul, care îmi intra din plin în plămîni, simţeam că mă sufocă. Cu respiraţia întretăiată, mi-a umplut totuşi gura de aer.
„Oh, îţi mulţumesc Doamne, îţi mulţumesc!”, am murmurat atunci, pentru prima dată afară din apă.
„Hei, te simţi bine?”, m-a întrebat Kathy.
Eu am clipit în semn de încuviinţare, în timp ce încercam să-mi limezesc gîndurile şi să-mi risipesc nedumeririle. Incercam să-mi dau seama ce se întîmplase cu mine, dar fără niciun rezultat, pentrucă îmi vedeam
braţele alunecînd fără vlagă peste umerii lui Kathy, deşi eu le simţeam ca şi cum mi-ar fi legate pe piept. M-am privit nedumerită. Vedeam că braţele nu-mi sînt legate.
Cu teamă crescîndă îmi dă'”deam seama că mîinile şi.
picioarele mi se băIăbăneau imobile. Nu puteam să le mişc!
In acestă stare de confuzie, Kathy se îngrijea de mine. A chemat un înotător din apropiere, care se afla pe o plută umplută cu aer. Impreună m-au aşezat pe ea şi au împins-o la mal. Auzeam cum pluta de sub mine aluneca de-a lungul plăjii de nisip. Am încercat să mă ridica, dar mă simţeam ca ţintuită locului. Oamenii din jurul meu se grăbeau să vadă ce se întîmplase. Curînd, o mulţime de priviri erau aţintite asupra mea, pline de
curiozitate. Privirea lor fixă şi şoaptele lor mă făceau să mă simt jenată, stingheră, ba mai mult – încurcată.
„Kathy, te rog spune-le să plece”, am rugat-o eu.
„Desigur; toată lumea să se dea la o parte! Cineva să cheme o ambulanţă. Depărtaţi-vă vă rog. Ea are nevoie de aer”, a spus Kathy.
Prietenul lui Kathy – Butch, a îngenunchiat alături de mine. La umbra lui mă simţeam apărată de mulţime,
4
care deja începuse să se dea înapoi. „Cum te simţi?”, m-a întrebat el. Iar ochii lui mari şi negri, de obicei plini de bună dispoziţie, erau înouraţi de îngrijorare.
„Kathy nu pot să mă mişc!”, am zis eu. Eram speriată. Vedeam că şi ei erau la fel. Atunci, Kathy s-a aplecat asupra mea, zicîndu-mi:
„Apucă-te de mine! . . .Sînt eu, Joni!”, m-a îndemnat ea, ridicîndu-mi braţele, ca să-mi arate cît de tare mă strîngea.
„Nu simt nimic…Strînge-mă mai tare!”, i-am zis.
Kathy s-a aplecat peste mine şi mă ţinea strîns.
Dar eu nu-i simţeam îmbrăţişarea.
„Simţi ceva?”, m-a întrebat ea atingîndu-mi piciorul.
„Nu”, i-am răspuns eu.
„Dar acum?”, mi-a zis ea strîngîndu-mi braţul.
‘:Nu!” am strigat eu îngrozită, „nu simt nimici”.
„Nici acum?”, m-a întrebat ea, în timp ce mîna-i
aluneca de la braţ spre umeri.
„Da, da acum simt!”, am exclamat eu.
O uşurare şi o mare bucurie s-a revărsat asupra noastră. In sfîrşit, undeva pe corpul meu, puteam simţi cîtuşi de puţin. Aşa cum stăteam culcată pe nisip, am început să-mi adun gîndurile. Mă lovisem la cap, din
pricina plonjării într-o apă prea mică. Probabil că m-am rănit, ceea mi-a provocat această amorţire. Mă întrebam: Oare cît va dura?
„Nu vă speriaţi”, i-am asigurat eu pe Kathy şi pe Butch, şi odată cu ei pe mine însumi. „Dumnezeu nu va îngădui să mi se întîmple ceva rău. Totul va fi bine!” Atunci am auzit vuietul unei sirene. Curînd
5
ambulanţa salvării s-a oprit şi uşile s-au deschis. In mai
puţin de un minut, cei ce o însoţeau m-au urcat pe o brancardă,
şi apoi în maşină. Oricum, uniformele lor albe,
scrobite proaspăt, erau liniştitoare. După ce m-au aşezat cu
grijă în partea dinapoi a ambulanţei, mulţimea de curioşi
m-a urmat. Kathy s-a urcat în ambulanţă, iar Butch a luat-o
de mînă şi i-a spus încet: „Eu vă voi urma cu maşina mea”.
Apoi s-a aplecat către şofer şi i-a zis: „Te rog să ai grijă de
ea”. Sirena s-a auzit din nou, şi ne-am depărtat de plajă.
M-am uitat la însoţitorul de lîngă mine şi i-am zis:
„Imi pare rău că v-am dat de lucru, dar cred că îndată ce
îmi voi recăpăta complet respiraţia, totul va fi bine. Sînt
sigură că amorţeala îmi va dispare curînd.”
El nu a zis nimic, dar s-a apropiat de mine, mi-a
dat la o parte nisipul de pe faţă, a zîmbit şi apoi s-a uitat
în depărtare. Aş fi dorit să-mi spună ceva, şi să mă facă
să înfeleg că totul va fi bine, că mă voi duce acasă cît
mai curînd posibil, după ce doctorii mă vor fi examinat
la spital, gîndeam eu. Dar nu mi-a spus niciun cuvînt de
mîngîiere. Am fost lăsată în voia propriilor mele gînduri
şi a rugăciunilor pe care le îndreptam către Dumnezeu,
în timp ce sirena continua să sune. Priveam pe fereastră,
la oraşul care defila, înaintea mea, în viteza maşinii.
Domnul este păstorul meu. .. am început să spun, în gînd.
La curbe, oamenii mă priveau cu multă curiozitate.
Nu voi duce lipsă de mmlC. .
Maşinile se opreau pe dreapta, pentru a ne lăsa să trecem.
El mă paşte în păşuni verzi.
Ambulanţa a încetinit viteza şi a luat-o pe un
6
bulevard foarte aglomerat. Imi Înviorează sufletul.
Nu puteam să-mi adun gîndurile suficient pentru a mă ruga continuu. Dar mă agăţam cu toată puterea de făgăduinţe din Biblie.
Chiar dacă ar fi să trec prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău: căci Tu eşti cu mine. . .
Dintr-odată, sirena ambulanţei s-a oprit. Şoferul
a cotit spre poarta spitalului, iar asistenţii au început să
scoată grăbiţi brancarda din ambulanţă. In timp ce ei mă
purtau cu multă grijă pe culoarele spitalului, am văzut o
placă pe care scria: „Intrarea de urgenţă! Oprirea interzisă! Numai pentru maşinile salvării!”
Intre timp, cerul s-a întunecat. Soarele apusese.
Mi-era frig, şi aş fi vrut să fiu acasă.
In spital, secţia de urgenţă era plină de viaţă, de activitate. Am fost dusă într-o cameră şi aşezată pe o masă de spital, cu roţi. Lumina mă dernaja. Cînd mi-am întors privirea, pentru a evita strălucirea becului, am
văzut toate instrumentele şi materialele pregătite pentru
operaţie. Sticle, tifon, bandaje, tăviţe, borcane, pachete
care purtau nume medicale lungi şi neînţelese, şi multe alte lucruri necunoscute mie.
Mirosurile de antiseptice şi alte medicamente
înţepătoare îmi provocau greaţă. O soră m-a legat de
masă şi m-a împins într-una din nişe. Apoi a tras draperiile în jurul meu. Din nou am început să mă lupt cu disperare încercînd să-mi mişc mîinile şi picioarele.
Erau însă amorţite, fără viaţă. Mă simţeam total lipsită
de ajutor. Eram speriată. In ochi mi-au apărut lacrimi.
„Poţi să-mi spui ce mi s-a întîmplat?” am implorat-o pe sora de lîngă mine. Dar ea a dat numai din
7
umeri zicînd: „Doctorul va fi aici în curînd. Eu trebuie
să-ţi pun toate obiectele de valoare pe care le ai în acest
plic. Aşa spune regulamentul”.
„Cît timp va trebui să stau aici? Voi putea să mă duc acasă în seara asta?”, am întrebat-o eu mai departe.
„Imi pare rău,” a spus ea. „Va trebui să întrebi
doctorul. Aşa cere regulamentul”. Răspunsurile ei erau lipsite de orice emoţie, şi-mi aminteau de înregistrările telefonice.
O altă soră a intrat în salon, a venit în nişa mea, şi s-a apropiat de mine cu nişte formulare.
„Numele, te rog.”
„Joni Eareckson”, am răspuns.
„Johnny?”, şi a spus pe litere: „J-o-h-n-n-y?”
„Nu. Se pronunţă Johnny, cum il cheamă pe tatăl
meu, dar se scrie J-o-n-i. Iar numele de familie este
E-a-r-e-c-k-s-o-n”. Apoi i-am dat adresa, numele rudelor
melt şi numărul lor de telef~n şi am rugat-o să le cheme la telefon.
„Ştii grupa de sînge?” m-a întrebat ea.
„Nu ştiu”, i-am răspuns eu. „Intreabă pe rudele
mele; pe sora mea Kathy. Este probabil afară. Ea a fost cu mine pe plajă. Ea trebuie să ştie.”
Sora cu formularele a plecat. Cealaltă soră mi-a pus toate lucrurile într-un plic, pe care l-a lăsat pe o masă din apropiere. Apoi a deschis un dulap, a luat o pereche de foarfeci mari şi s-a apropiat de mine.
„Ce vrei să faci?” m-am bilbîit eu.
„Trebuie să-ţi scot costumul de baie” a răspune ea rece.
„Dar nu-l tăia. Este nou-nouţ. De-abea l-am
primit cadou, şi este costumul meu preferat!”, am strigat.
8
„Imi pare rău…Regulamentul.”, a repetat ea.
Tăcănitul metalic al foarfecilor l-am auzit reflectat de pereţi. A tras afară bucăţile de material pe care le tăiase şi le-a aruncat la coşul de gunoi. Nu-i păsa de ceea ce face. Costumul meu nu însemna nimic pentru ea. Imi
venea să plîng.
A pus apoi un cearceaf peste mine şi a plecat. Mă simţeam stingheră, jenată. Cearceaful a alunecat şi astfel mi s-a dezvelit o parte din piept, dar nu puteam să mă mişc să-I trag înapoi. Frigul şi teama m-au făcut să
îzbucnesc într-un hohot de plîns, dîndu-mi tot mai mult seama de seriozitatea situaţiei în care mă aflam.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii: nu mă tem de niciun rău; căci Tu eşti cu mine. ..
Mă luptam cu mine însumi, să nu plîng, şi mi-am
îndreptat gîndurile în altă parte. Mă întrebam dacă sora mea Kathy le va fi telefonat mamei şi tatei, şi dacă Dick ştie ce mi s-a întîmplat.
Un bărbat cu pantaloni de culoare închisă şi cu o haină albă a tras perdele din jurul patului meu şi s-a apropiat de mine.
„Sînt doctorul Sherrill” a spus el, cu glas plăcut,
în timp ce răsfoia nişte pagini. „Numele tău este Joanie?”
„Se pronunţă Johnny. Sînt botezată după numele tatălui meu”. Trebuie să dau aceleaşi explicaţii la toată lumea?, mi-am zis eu, în gînd.
„Bine, Joni, să vedem ce s-a întîmplat”.
„Dr. Sherrill, cînd pot merge acasă?”, l-am întrebat eu. Dar în loc de răspuns, m-a întrebat, la rîndul lui:
„Spune-mi, simţi înţepătura asta?” Avea un ac lung, cu care m-a înţepat în picior.
9
„Nu, nu simt!” am spus eu mirată.
„Dar acum?”
Strîngînd din dinţi, m-am concentrat cît am putut,
ca să pot spune da. Dar a trebuie să răspund:
„Nimic!”
El îmi ţinea braţul şi apăsa acul pe degete, pe
încheieturi, pe braţ. Dece nu simt nimic?; mă întrebam eu.
A atins apoi cu acul partea de sus a braţului. In sfîrşit, am simţit o înţepătură slabă la umeri.
„Da, acum simt. La fel am simţit şi la plajă!”
Dr. Sherrill şi-a scos stiloul şi a început să scrie ceva.
Alte persoane din colectivul medical au început să apar.
Printre zăngănitul de eprubelete, sticluţe, tăvi etc., am auzit pe Dr. Sherrill rugîftd pe un alt doctor să vină la el. Acesta a început să mă testeze ca şi primul, cu acul, şi apoi amîndoi au discutat cu glas scăzut, la capătul
mesei pe care stăteam. Limbajul şi expresiile medicale pe care le foloseau îmi erau însă necunoscute.
„Se pare că este o fractură cu dislocaţie. Judecînd
după aria sensibilă, se pare că este la nivelul vertebre lor
cervicale a patra şi a cincea.”
„Va trebui să stabilim asta cu precizie. Dar prin
radiografie nu ne vom de seama dacă există continuitate
sau nu între vertebrele cervicale.”
„Trebuie să pregătim sala de operaţie?”
„Da. Si caută din nou să intri în legătură cu părinţii ei.”
Asistentul doctorului Sherrill s-a îndepărat repede, urmat de o soră. Apoi Dr. Sherrill a şoptit ceva sorei celei nesimţitoare, care îmi tăiase costumul de baie.
10
După aceea ea a plecat, de asemenea.
Am observat apoi că cineva îmi sterge braţul cu o bucată de vată şi îmi înfige un ac în venă. N-am simţit nimic. Cu coada ochiului am văzut însă pe Dr. Sherrill
ţinînd în mînă o foarfecă de tuns electrică. Cînd era pusă în funcţiune, făcea un zgomot puternic.
La ce o vor folosi oare?, m-am întrebat eu.
Cu groază mi-am dat seama că se îndreptau spre
capul meu.
„Nu!”, am strigat. „Vă rog! Părul meu! Vă rog!”,
am suspinat. Am simţit însă foarfecele alunecînd pe cap şi am văzut smocuri mari de păr blond şi umed căzînd alături de mine, pe duşumea. A adus apoi o lamă. Imi vor rade capul! Oh, Dumnezeule, nu! Nu-i lăsa!
.Camera a început să se învîrtească cu mine.
Stomacul mi s-a întors pe dos şi am simţit că leşin.
Apoi am auzit un zgomot puternic; ceva între un bîzîit şi un sunet strident. Este un per/orator! Cineva îmi ţinea capul şi cu perforatorul a început să polizeze partea laterală a craniului.
Mă simţeam pe jumătate adormită. Probabil din pricina injecţiei pe care mi-au făcut-o. Simţînd că mă ia somnul, m-a cuprins şi mai mult panica. Ce se va întîmpla dacă nu mă voi mai trezi? Nu-i voi mai vedea
niciodată pe Dick, Kathy, tata şi mama? Oh, Doamne, mi-e frică!
Vedeam feţe şi auzeam voci. Dar toate păreau fără
sens. Apoi camera a început să se întunece şi vocile să se
piardă.
Pentru prima dată de la plonjarea mea în apă m-am simţit relaxată, chiar împăcată cu situaţia. Nu avea nicio importanţă că eram paralizată, că eram goală pe masă şi cu capul ras. Perforatorul părea că nu mă mai
ameninţă. M-am cufundat într-un somn adînc.
11
* * * * * *
Cînd m-am trezit mi s-a părut că aud din nou perforatorul, şi am vrut să strig la ei să se oprească. Dar ei păreau că vor să-mi perforeze craniul şi cînd eram trează. Insă nu puteam spune niciun cuvînt. Am încercat atunci să deschid ochii, dar camera se învîrtea cu mine.
Zgomotul pe care îl auzeam în spatele meu devenea tot mai distinct. Nu era însă perforatorul, ci numai aparatul de aer condiţionat. Mintea şi vederea au început să mi se clarifice, dar nu puteam să-mi’ dau
seama unde eram şi dece îmi era frică de perforator.
Apoi memoria mi-a revenit. M-am uitat la ventilatorul de d”easupra mea şi la tavilnul vechi şi crăpat. Am încercat să-mi întorc capul ca să văd restul lucrurilor din jur, dar nu mă puteam mişca deloc. In acelaşi timp simţeam dureri puternice de ambele părţi ale capului.
Mi-am dat seama că găurile pe care mi le făcuseră în craniu erau cauza acestor dureri. Cu coada ochiului vedeam nişte lame mari metalice ataşate la un mecanism, prin care capul îmi era despărţit de restul corpului. Am
făcut un efort deosebit, atît mintal cît şi fizic, ca să-mi dau seama de situaţia în care mă găsesc.
In zilele care au urmat am fost inconştientă de mai multe ori. Medicamentele mă duceau într-o lume de coşmar; între vis şi realitate. Vise, impresii, amintiri neclare se învălmăşeau în capul meu, dîndu-mi o stare de confuzie generală, aşa de avansată, încît uneori credeam
că îmi voi pierde minţile.
Mai ales un coşmar mă chinuia într-una. Eram cu Jason Laverton, un coleg de liceu. Eram într-un loc cu
12
totul neobişnuit, aşteptînd să fim judecaţi. Eu eram dezbrăcată, şi de ruşine încercam să mă acoper. In coşmarul meu mă vedeam în picioare, în faţa unei persoane îmbrăcată în haine lungi. Părea un apostol. El nu spunea nimic, dar eu înţelegeam că sîntem judecaţi.
Dintr-odată, el a tras o sabie lungă, pe care a învîrtit-o deasupra capului, m-a lovit peste gît şi mi-a tăiat capul.
Deodată m-am deşteptat plîngînd, înfricoşată. Acelaş vis s-a repetat de mai multe ori.
Alteori, deşi era vorba, de asemenea, numai de halucinaţii, lucrurile mi se păreau reale. Vedeam culori vii, forme care se măreau şi se micşorau, luînd forme stranii, neobişnuite. Culorile mă înfricoşau, iar formele pe care le vedeam mi se păreau că reprezintă emoţii, stări de spirit, sentimente.
• Geamătul cuiva m-a trezit dintr-un astfel de coşmar. Nu ştiam cît timp s-a scurs de la ultima perioadă conştientă, dar acum eram cu faţa în jos. Cum ajunsesem în acestă poziţie? Plăcile metalice erau la locul lor.
Presiunea lor pe părţile laterale ale capului îmi provocau mari dureri şi o stare psihică proastă.
Am desoperit că eram împachetată într-o pînză groasă. Capul îmi era însă afară şi puteam să văd clar numai ceea ce se găsea sub pat. In acest cîmp vizual strîmt am văzut o pereche de picioare încălţate în pantofi albi şi cu ciorapi de nylon.
„Soră”, am chemat eu cu glas stins.
„Da, sînt aici”.
„Ce, unde, oh!”, m-am bîlbîit eu, încercînd să formulez o întrebare.
„S-ş-ş! Nu încerca să vorbeşti. Ai să oboseşti”, a spus ea. Din vocea ei plăcută şi liniştitoare, mi-am dat
13
seama că nu este sora care îmi tăiase costumul de baie, sau cea care îmi răsese capul. Am simţit mîna ei pe umăr.
„Incearcă să te odihneşti. Dormi, dacă poţi. Eşti la secţia de tratament intensiv. Ai fost operată, şi noi vom avea grijă de tine. Aşa că nu te speria. Bine?” Apoi m-a mîngîiat pe umeri. Era o senzaţie aşa de plăcută să
poţi simţi cu o parte cît de mică a corpului. Pentrucă altfel nu simţeam decît durerile provocate de plăcile metalice care mi se înfigeau în cap. Treptat, treptat, mi-am dat seama unde mă aflu.
In patul în care eram, arătam ca un sandvici, prinsă între pînze groase, şi legată cu curele. Două surori veneau din două în două ore şi mă întorceau de pe o parte pe alta. Ele puneau deasupra mea o ramă îmbrăcată într-o pînză groasă, şi în timp ce o soră ţinea greutăţile care erau ataşate de lamele metalice, precum şi capul meu, cealaltă mă întorcea cu îndemînare la 180 de grade. Apoi scoteau rama pe care eram culcată şi se asigurau dacă sînt bine aşezată, pentru următoarele două ore. Nu vedeam astfel decît duşumeaua şi tavanul. Am aflat pînă la urmă că patul meu are numărul 8, şi că mă găsesc la secţia de tratament intensiv. Nu auzisem pînă
acum de aşa ceva, dar după cum spunea numele mi se părea că trebuie să fie pentru cazurile cele mai grave.
Vizitatorii nu puteau fi decît membrii familiei, şi nu aveau voie să stea mai mult de cinci minute dintr-o oră.
Incetul cu încetul, orele s-au transformat în zile, şi am început să-mi cunosc tovarăşii de cameră. Prin intermediul frînturilor de discuţii cu doctorii, din alte conversaţii, am început să ne cunoaştem mai bine. lîngă mine era un bărbat care gemea într-una.
14
Cînd s-a schimbat sora de noapte cu cea de dimineaţă am auzit următoarele cuvinte, spuse în şoaptă: „Si-a împuşcat nevasta şi apoi a încercat să se sinucidă. Nu va mai avea ocazia să repete ce a făcut, pentrucă de la spital va pleca direct la închisoare”.
Acum îmi explicam zgomotul de lanţuri grele, pe care îl auzisem. Fusese încătuşat chiar de patul său.
O femeie, dintr-un alt pat, gemea toată noaptea.
Ea cerea mereu surorilor să-i dea cînd o ţigară, cînd îngheţată.
Judy era o fată la fel de tînără ca şi mine. Dar ea era în comă, din pricina rănilor făcute într-un accident de maşină.
Tom era un băiat care se afla aici din pricina unui accident de plonjare în apă, ca şi mine. Ce curios! Stiam căToin îşi rupsese gîtul, dar nu înţelegeam că la fel păţisem şi eu. Nimeni nu mi-o spusese. Dar Tom nu
putea nici măcar să respire. Asta am aflat-o cînd am întrebat-o pe o soră: „De unde vine zgomotul acesta?” Ea mi-a explicat că este de la aparatul de respiraţie artificială al lui Tom.
Cînd am aflat despre asemănarea accidentelor
nostre, am început să ne trimitem scurte bileţele unul altuia. Surorile ne scriau bileţelele şi tot ele erau şi curierii, care ni le aduceau.
Noaptea, cînd activitatea era mai puţin intensă, auzeam mai bine ţipetele şi gemetele pacienţilor din secţia în care mă găseam. Auzeam şi zgomotul potolit al aparatului de respiraţia al lui Tom. Deoarece nu puteam să mă întorc să-I văd, sunetul lui mă liniştea. Simţeam parcă o legătură de rudenie cu el, şi mă întrebam cum arată. Mă gîndeam ca a doua zi să-i cer o fotografie.
15
Mai tîrziu, în aceeaşi noapte, aparatul de respiraţie s-a oprit. Tăcerea care s-a făcut mi s-a părut mai ameniţătoare decît o explozie. M-a cuprins panica, şi glasul m-a părăsit, în timp ce încercam să strig după
ajutor. Am auzit apoi surorile grăbindu-se către patul lui
Tom, şi zicînd: „Aparatul lui de respiraţie nu mai funcţionează! Luaţi altul nou!”, a strigat cineva.
Am auzit paşi alergînd pe hol şi zgomotul metalic al aparatului de oxigen care era îndepăratat de la Tom a altă soră, care era la telefon, a chemat urgenţa. In cîteva minute, toată camera s-a umplut de lume, de
instrucţiuni şoptite şi urgente, de agitaţie, confuzie şi teamă.
„Tom! Mă auzi Tom?” a strigat un doctor. Apoi a
într~bat cu glas poruncitor:,”Unde este celălalt aparat?”
„Să încercăm respiraţia artificială”, domnule-‘ doctor, a spus cineva.
Din cauza paralizei mintea mi se întunecase.
Eram cu totul lipsită de ajutor, şi chiar dacă aş fi putut să mă mişc, nu aş fi putut face nimic. Cu ochii larg deschişi, fixam tavanul, în întuneric. Infirmierul trebuie să fi coborît să ia un alt aparat, îmi ziceam. Trebuie să
fie cu el pe drum.
„Faceţi-i respiraţie gură-Ia-gură. Trebuie să-I ţinem în viaţă pînă ce vine aparatul”, a spus o voce de bărbat.
In sfîrşit, am auzit uşile de la lift deschizindu-se şi apoi închizîndu-se şi pe cineva alergînd cu aparatul care zornăia.
„Faceţi loc”, a spus cineva, „am adus aparatul”.
Dar imediat am auzit cu groază pe cineva zicînd:
„Degeaba. Nu mai este nimic de făcu It. Este mort!”
16
Am simţit cum pielea de pe ceafă mi se încreţeşte.
Cu groază crescîndă mi-am dat seama că nu discutau despre o persoană necunoscută, ci despre Tom. Tom era mort!
Am vrut să ţip, dar nu am fost în stare. Mi-a fost teamă să adorm, în noaptea aceea, de teamă că odată adormită nu voi putea să mă mai trezesc.
In ziua următoare, frica nu m-a părăsit. Mă îngrozisem şi eram supărată pentru o persoană pe care nu o cunoşteam decît graţie cîtorva bileţele. Dar acum mă gîndeam la propria mea situaţie. Din fericire eu nu
depindeam de un aparat de respiraţie, dar depindeam de soluţiile care îmi erau întroduse prin vene ca să-mi cureţe corpul şi mai ales rinichii de resturile şi otrăvurile din corp.
Ce se va Întîmpla dacă una din acestea se strică?
C~ .se poate Întîmpla dacă lamele metalice se îndepărtează de capul meu? Ce se va Întîmpla dacă. .. dacă. . . Simţeam în cap o învălmăşeală cumplită.
O zi sau două mai tîrziu a fost adus un alt bărbat cu un caz asemănător cu al meu. Cu coada ochiului vedeam numai cum arată rama patului lui. Nu o puteam vedea pe a mea, dar acum puteam să-mi dau seama ce se
întîmplă cînd sînt întoarsă-două ore cu faţa în sus şi două ore cu faţa în jos. Privind la el aveam senzaţia că sînt asemenea mieilor puşi în frigare, care sînt întorşi cînd pe o parte, cînd pe alta. Eram îngrozită de fiecare
dată cînt trebuia să fiu întoarsă.
Noul pacient era de asemenea foarte neliniştit.
Intr-o zi, cind infirmierii se pregăteau să-I întoarcă, el a strigat: Nu! Vă rog să nu mă întoarceţi! In poziţia dinainte nu puteam să respir! Nu mă mai întoarceţi!”
17
„Totul este în ordine, domnule” au zis ei. „Te vei simţi bine. Trebuie să te întoarcem. Acesta este ordinul doctorului. Gata Mike? La trei! Unu, doi, trei!”
„Nu, vă rog! Nu pot să respir! Voi muri! Stiu
sigur!”
„Nu ai nicio grijă, linşteşte-te”, au zis ei.
Apoi au fixat tubul de oxigen şi au plecat. Eu auzeam respiraţia chinuită a omului, care se sufoca din ce în ce, şi mă rugam lui Dumnezeu ca cele două ore să treacă mai repede; atît de dragul lui cît şi pentru propria
mea linişte.
Apoi, deodată, respiraţia s-a oprit. Din nou agitaţie şi activitate intensă, din partea surorilor şi infirmierilor care mişunau pesţe tot. Dar şi de astă dată a fost prea tîrziu. Din nou, lacrimi fierbinţi mi-au curs pe obraji. In primele zile de spitalizare, astfel de insuccese, în cazuri asemănătoare cu al meu, m-au umplut de spaimă.
Cu groază mi-am dat seama că secţia de terapie intensivă este secţia unde se moare.
Am înţeles cît de nesigură este propria mea soartă, şi cît de puţin eram sigură de viaţă.
Scurt timp după aceea, în timpul unei manevre de întoarcere, am leşinat şi eu şi mi s-a oprit respiraţia. Dar în cîteva secunde am fost reanimată. Datorită eficienţei metodelor de intervenţie şi de îngrijirea de care mă
bucuram, m-am simţit mai la adăpost.
„Te vom îngriji bine” m-a consolat un doctor.
După aceea, cu toate că la fiecare întorcere eram îngrozită, mi-am dat seama că infirmierii şi surorile aveau o grijă mai mare decît înainte. Sau cel puţin aşa mi se părea mie.
Intre timp am început să-mi dau seama că în
18
secţia de terapie intensivă este frig. Ceilalţi pacienţi nu-şi
dădeau seama, dar pe mine frigul a început să ma deranjeze. Imi era frică să nu răcesc. Unul dintre infirmieri a lăsat să se înţeleagă că o răceală ar fi fost periculoasă pentru mine. Alt pericol era otrăvirea sîngelui, ceea ce se
întîmpla destul de des. Erau atîtea lucruri care mă îngrozeau!
Nimic nu părea încurajator, sau plin de speranţă.
Doctorii veneau în fiecare zi să ne vadă, iar cîte odată veneau cîte doi şi discutau cazul meu.
„Ea are o paralizie totală” a explicat un doctor asistentului său. „Rezultatul unei fracturi a coloanei la nivelul vertebrelor cervicale a patra şi a cincea.”
Stiam că sînt paralizată, dar nu ştiam dece. Nici cît timp va dura. Nimeni nu-mi explica nimic despre accident. Cînd întrebam pe surori, îmi spuneau:
„Intreabă pe doctori”.
„Doctorii ziceau: „Tu eşti bine – destul de bine!”
Eu bănuiam însă cel mai rău lucru-că îmi frînsesem gîtul. Era singurul gînd care mă îngrozea. Mă urmărea mereu o amintire din copilărie. Era singurul caz în care aflasem despre cineva care îşi rupsese gîtul. Era un bărbat din povestea Frumuseţea neagră, care căzuse de pe cal şi-şi rupsese gîtul. Si a murit. De aceea, în sinea mea nu voiam să aud despre
accidentul meu, şi în mod conştient am început să-mi
distrag atenţia de la discuţiile medicilor.
Stiam că mă găsesc într-o secţie unde se moare, şi că probabil va trebui să mor şi eu, ca Tom şi ca omul acela. Ei amîndoi avuseseră accidente similare celui al meu.
Imi ziceam: Am să mor şi eu, ca şi ei, numai că
doctorii evită să-mi spună!
traducere: Alexandru Măianu
NASCUT DIN NOU 