Joni Eraeckson Tada, Autobiografie
UNU
Cînd mă pregăteam să fac baie în apele golfului Chesapeake,soarele scăpăta deja spre asfinţit, dînd apelor o strălucire roşiatică, plină de căldură. Am sărit în apă…Şi în momentul în care corpul a depăşit suprafaţa apei, şi am simţit răcoarea ei binefăcătoare, totul s-a
întunecat dintr-odată.
Intr-o învălmăşală de senzaţii şi sentimente, în minutul care a urmat s-au petrecut nenumărate evenimente. Am simţit capul lovind ceva tare, care nu
ceda. In acelaşi timp, în mod stîngaci şi cu totul de neînţeles pentru mine, corpul mi s-a răsucit, fără să am nicio posibilitate de a-l redresa. Am auzit, sau numai am simţit, un şoc puternic, am avut o senzaţie interioară
inexplicabilă. A fost ceva ca un şoc electric, ca o vibraţie puternică, ca şi cum un arc metalic puternic s-ar fi destins brusc, cu un zgomot surd, înăbuşit de apă. Dar nu a fost un sunet adevărat, şi nici măcar o senzaţie,
pentrucă nu am simţit nicio durere.
Auzisem, de fapt, zgomotul surd al nisipului în care am intrat cu capul. Stăteam cu faţa în jos, pe fundul apei. Unde eram? Cum ajunsesem acolo? Dece Îmi erau braţele lipite de piept? Numai mintea mea striga după
ajutor: Hei! M-am prins într-o capcană!
Am simţit apoi o mişcare slabă a apei care mă ridica uşor; dar cădeam iar la fund. Cu coada ochiului vedeam lumină de-asupra mea, şi încet, încet, unele nedumeriri mi s-au risipit. Mi-am amintit săritura în apă.
Dar apoi? M-am prins oare Într-o mreajă de prins peşte?
Trebuie să ies de aici neapărat! Am încercat să dau din picioare. Probabil că picioarele imi sint legate, sau prinse de ceva!
M-a cuprins panica. Folosind toată voinţa şi puterea mea am încercat să mă eliberez. Dar nu s-a întîmplat nimic deosebit. Apoi un alt val s-a ridicat şi a trecut peste mine.
Oare ce s-o fi Întîmplat? M-am lovit la cap? Miam pierdut cunoştinţa? IncercÎnd să mă mişc aveam senzaţia unei deplasări nereuşite, ca în vis. Imposibil!
Dar am să mă înec! Mă voi trezi oare la timp? Mă va vedea cineva? Nu se poate setfiu inconştientă, pentrucă atunci nu mi-aş da seama de ce se Întimplă cu mine!
Desigur, sint În viaţă!
Pentrucă îmi ţinusem respiraţia aşa de mult timp, am simţit să mă sufoc. Trebuia să respir cît mai curînd posibil.
Un alt val m-a ridicat uşor. Figurile celor iubiţi ai mei, multe gînduri şi amintiri mi se învălmăşau în conştiinţă. Prietenii mei. Părinţii mei. Lucrurile de care îmi era ruşine că le-am făcut. Poate că Dumnezeu mă
chiamă să mă înfăţişez înaintea Lui, şi îmi cere să dau socoteală pentru aceste lucruri.
„Joni!. ..” O voce înăbuşită a ajuns pînă la mine,
ca printr-un tunel înfiorător. Ca o chemare. Dumnezeu?
Moartea?
Am să mor! Dar nu vreau! Ajutor, am strigat atunci, în conştiinţa mea.
„Joni! …”
2
Nu-i pasă nimănui că sînt aici? Trebuie să respir! gîndeam eu.
„Joni! …” Din nou aceeaşi voce. Inăbuşită de
apă mi se părea foarte departe, dar de fapt era aproape.
„Joni, eşti bine?”
Kathy! mi-am dat seama .eu. Sora mea m-a văzut.
Ajută-mă Kathy, sînt înţepenită!
Valul următor a fost mai puternic decît celelalte şi m-a ridicat mai sus. Am căzut apoi din nou pe fundul apei, unde erau scoici sparte, pietre şi nisip, zgîriindu-mă pe faţă şi pe umeri.
„Joni, cauţi cumva scoici?” a strigat Kathy.
Nu! Sînt prinsă aici jos. Ridică-mă repede! Nu pot sţj-mi mai ţin respiraţia, am zis din nou în sinea mea, sub apă.
„Te-ai aruncată în apă în acest loc? Apa este aşa de puţin adîncă aici!”, am auzit clar pe Kathy mustrîndumă.
După umbra ei, mi-am dat seama că este chiar deasupra mea. Mă luptam cu mine să nu intru în panică, dar nu mai aveam aer deloc. Totul se întuneca în jurul meu.
Am simţit atunci braţele lui Kathy în jurul
umerilor, şi cum mă ridica.
Oh! Te rog Doamne, nu mă lăsa să mor!, mi-am zis.
Kathy se lupta cu mine, se poticnea, apoi se ridica din nou. Oh. Doamne! Cît va mai dura? Totul era negru înaintea ochilor mei şi în timp ce ea mă ridica, eu simţeaum că mă scufund. Capul mi-a ieşit la suprafaţă
numai o clipă înainte de a-mi pierde cunoştinţa. Aer! Era aerul aşa de minunat şi dătător de viaţă, deşi avea un
3
gust slab de sare. Aerul, care îmi intra din plin în plămîni, simţeam că mă sufocă. Cu respiraţia întretăiată, mi-a umplut totuşi gura de aer.
„Oh, îţi mulţumesc Doamne, îţi mulţumesc!”, am murmurat atunci, pentru prima dată afară din apă.
„Hei, te simţi bine?”, m-a întrebat Kathy.
Eu am clipit în semn de încuviinţare, în timp ce încercam să-mi limezesc gîndurile şi să-mi risipesc nedumeririle. Incercam să-mi dau seama ce se întîmplase cu mine, dar fără niciun rezultat, pentrucă îmi vedeam
braţele alunecînd fără vlagă peste umerii lui Kathy, deşi eu le simţeam ca şi cum mi-ar fi legate pe piept. M-am privit nedumerită. Vedeam că braţele nu-mi sînt legate.
Cu teamă crescîndă îmi dă'”deam seama că mîinile şi.
picioarele mi se băIăbăneau imobile. Nu puteam să le mişc!
In acestă stare de confuzie, Kathy se îngrijea de mine. A chemat un înotător din apropiere, care se afla pe o plută umplută cu aer. Impreună m-au aşezat pe ea şi au împins-o la mal. Auzeam cum pluta de sub mine aluneca de-a lungul plăjii de nisip. Am încercat să mă ridica, dar mă simţeam ca ţintuită locului. Oamenii din jurul meu se grăbeau să vadă ce se întîmplase. Curînd, o mulţime de priviri erau aţintite asupra mea, pline de
curiozitate. Privirea lor fixă şi şoaptele lor mă făceau să mă simt jenată, stingheră, ba mai mult – încurcată.
„Kathy, te rog spune-le să plece”, am rugat-o eu.
„Desigur; toată lumea să se dea la o parte! Cineva să cheme o ambulanţă. Depărtaţi-vă vă rog. Ea are nevoie de aer”, a spus Kathy.
Prietenul lui Kathy – Butch, a îngenunchiat alături de mine. La umbra lui mă simţeam apărată de mulţime,
4
care deja începuse să se dea înapoi. „Cum te simţi?”, m-a întrebat el. Iar ochii lui mari şi negri, de obicei plini de bună dispoziţie, erau înouraţi de îngrijorare.
„Kathy nu pot să mă mişc!”, am zis eu. Eram speriată. Vedeam că şi ei erau la fel. Atunci, Kathy s-a aplecat asupra mea, zicîndu-mi:
„Apucă-te de mine! . . .Sînt eu, Joni!”, m-a îndemnat ea, ridicîndu-mi braţele, ca să-mi arate cît de tare mă strîngea.
„Nu simt nimic…Strînge-mă mai tare!”, i-am zis.
Kathy s-a aplecat peste mine şi mă ţinea strîns.
Dar eu nu-i simţeam îmbrăţişarea.
„Simţi ceva?”, m-a întrebat ea atingîndu-mi piciorul.
„Nu”, i-am răspuns eu.
„Dar acum?”, mi-a zis ea strîngîndu-mi braţul.
‘:Nu!” am strigat eu îngrozită, „nu simt nimici”.
„Nici acum?”, m-a întrebat ea, în timp ce mîna-i
aluneca de la braţ spre umeri.
„Da, da acum simt!”, am exclamat eu.
O uşurare şi o mare bucurie s-a revărsat asupra noastră. In sfîrşit, undeva pe corpul meu, puteam simţi cîtuşi de puţin. Aşa cum stăteam culcată pe nisip, am început să-mi adun gîndurile. Mă lovisem la cap, din
pricina plonjării într-o apă prea mică. Probabil că m-am rănit, ceea mi-a provocat această amorţire. Mă întrebam: Oare cît va dura?
„Nu vă speriaţi”, i-am asigurat eu pe Kathy şi pe Butch, şi odată cu ei pe mine însumi. „Dumnezeu nu va îngădui să mi se întîmple ceva rău. Totul va fi bine!” Atunci am auzit vuietul unei sirene. Curînd
5
ambulanţa salvării s-a oprit şi uşile s-au deschis. In mai
puţin de un minut, cei ce o însoţeau m-au urcat pe o brancardă,
şi apoi în maşină. Oricum, uniformele lor albe,
scrobite proaspăt, erau liniştitoare. După ce m-au aşezat cu
grijă în partea dinapoi a ambulanţei, mulţimea de curioşi
m-a urmat. Kathy s-a urcat în ambulanţă, iar Butch a luat-o
de mînă şi i-a spus încet: „Eu vă voi urma cu maşina mea”.
Apoi s-a aplecat către şofer şi i-a zis: „Te rog să ai grijă de
ea”. Sirena s-a auzit din nou, şi ne-am depărtat de plajă.
M-am uitat la însoţitorul de lîngă mine şi i-am zis:
„Imi pare rău că v-am dat de lucru, dar cred că îndată ce
îmi voi recăpăta complet respiraţia, totul va fi bine. Sînt
sigură că amorţeala îmi va dispare curînd.”
El nu a zis nimic, dar s-a apropiat de mine, mi-a
dat la o parte nisipul de pe faţă, a zîmbit şi apoi s-a uitat
în depărtare. Aş fi dorit să-mi spună ceva, şi să mă facă
să înfeleg că totul va fi bine, că mă voi duce acasă cît
mai curînd posibil, după ce doctorii mă vor fi examinat
la spital, gîndeam eu. Dar nu mi-a spus niciun cuvînt de
mîngîiere. Am fost lăsată în voia propriilor mele gînduri
şi a rugăciunilor pe care le îndreptam către Dumnezeu,
în timp ce sirena continua să sune. Priveam pe fereastră,
la oraşul care defila, înaintea mea, în viteza maşinii.
Domnul este păstorul meu. .. am început să spun, în gînd.
La curbe, oamenii mă priveau cu multă curiozitate.
Nu voi duce lipsă de mmlC. .
Maşinile se opreau pe dreapta, pentru a ne lăsa să trecem.
El mă paşte în păşuni verzi.
Ambulanţa a încetinit viteza şi a luat-o pe un
6
bulevard foarte aglomerat. Imi Înviorează sufletul.
Nu puteam să-mi adun gîndurile suficient pentru a mă ruga continuu. Dar mă agăţam cu toată puterea de făgăduinţe din Biblie.
Chiar dacă ar fi să trec prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău: căci Tu eşti cu mine. . .
Dintr-odată, sirena ambulanţei s-a oprit. Şoferul
a cotit spre poarta spitalului, iar asistenţii au început să
scoată grăbiţi brancarda din ambulanţă. In timp ce ei mă
purtau cu multă grijă pe culoarele spitalului, am văzut o
placă pe care scria: „Intrarea de urgenţă! Oprirea interzisă! Numai pentru maşinile salvării!”
Intre timp, cerul s-a întunecat. Soarele apusese.
Mi-era frig, şi aş fi vrut să fiu acasă.
In spital, secţia de urgenţă era plină de viaţă, de activitate. Am fost dusă într-o cameră şi aşezată pe o masă de spital, cu roţi. Lumina mă dernaja. Cînd mi-am întors privirea, pentru a evita strălucirea becului, am
văzut toate instrumentele şi materialele pregătite pentru
operaţie. Sticle, tifon, bandaje, tăviţe, borcane, pachete
care purtau nume medicale lungi şi neînţelese, şi multe alte lucruri necunoscute mie.
Mirosurile de antiseptice şi alte medicamente
înţepătoare îmi provocau greaţă. O soră m-a legat de
masă şi m-a împins într-una din nişe. Apoi a tras draperiile în jurul meu. Din nou am început să mă lupt cu disperare încercînd să-mi mişc mîinile şi picioarele.
Erau însă amorţite, fără viaţă. Mă simţeam total lipsită
de ajutor. Eram speriată. In ochi mi-au apărut lacrimi.
„Poţi să-mi spui ce mi s-a întîmplat?” am implorat-o pe sora de lîngă mine. Dar ea a dat numai din
7
umeri zicînd: „Doctorul va fi aici în curînd. Eu trebuie
să-ţi pun toate obiectele de valoare pe care le ai în acest
plic. Aşa spune regulamentul”.
„Cît timp va trebui să stau aici? Voi putea să mă duc acasă în seara asta?”, am întrebat-o eu mai departe.
„Imi pare rău,” a spus ea. „Va trebui să întrebi
doctorul. Aşa cere regulamentul”. Răspunsurile ei erau lipsite de orice emoţie, şi-mi aminteau de înregistrările telefonice.
O altă soră a intrat în salon, a venit în nişa mea, şi s-a apropiat de mine cu nişte formulare.
„Numele, te rog.”
„Joni Eareckson”, am răspuns.
„Johnny?”, şi a spus pe litere: „J-o-h-n-n-y?”
„Nu. Se pronunţă Johnny, cum il cheamă pe tatăl
meu, dar se scrie J-o-n-i. Iar numele de familie este
E-a-r-e-c-k-s-o-n”. Apoi i-am dat adresa, numele rudelor
melt şi numărul lor de telef~n şi am rugat-o să le cheme la telefon.
„Ştii grupa de sînge?” m-a întrebat ea.
„Nu ştiu”, i-am răspuns eu. „Intreabă pe rudele
mele; pe sora mea Kathy. Este probabil afară. Ea a fost cu mine pe plajă. Ea trebuie să ştie.”
Sora cu formularele a plecat. Cealaltă soră mi-a pus toate lucrurile într-un plic, pe care l-a lăsat pe o masă din apropiere. Apoi a deschis un dulap, a luat o pereche de foarfeci mari şi s-a apropiat de mine.
„Ce vrei să faci?” m-am bilbîit eu.
„Trebuie să-ţi scot costumul de baie” a răspune ea rece.
„Dar nu-l tăia. Este nou-nouţ. De-abea l-am
primit cadou, şi este costumul meu preferat!”, am strigat.
8
„Imi pare rău…Regulamentul.”, a repetat ea.
Tăcănitul metalic al foarfecilor l-am auzit reflectat de pereţi. A tras afară bucăţile de material pe care le tăiase şi le-a aruncat la coşul de gunoi. Nu-i păsa de ceea ce face. Costumul meu nu însemna nimic pentru ea. Imi
venea să plîng.
A pus apoi un cearceaf peste mine şi a plecat. Mă simţeam stingheră, jenată. Cearceaful a alunecat şi astfel mi s-a dezvelit o parte din piept, dar nu puteam să mă mişc să-I trag înapoi. Frigul şi teama m-au făcut să
îzbucnesc într-un hohot de plîns, dîndu-mi tot mai mult seama de seriozitatea situaţiei în care mă aflam.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii: nu mă tem de niciun rău; căci Tu eşti cu mine. ..
Mă luptam cu mine însumi, să nu plîng, şi mi-am
îndreptat gîndurile în altă parte. Mă întrebam dacă sora mea Kathy le va fi telefonat mamei şi tatei, şi dacă Dick ştie ce mi s-a întîmplat.
Un bărbat cu pantaloni de culoare închisă şi cu o haină albă a tras perdele din jurul patului meu şi s-a apropiat de mine.
„Sînt doctorul Sherrill” a spus el, cu glas plăcut,
în timp ce răsfoia nişte pagini. „Numele tău este Joanie?”
„Se pronunţă Johnny. Sînt botezată după numele tatălui meu”. Trebuie să dau aceleaşi explicaţii la toată lumea?, mi-am zis eu, în gînd.
„Bine, Joni, să vedem ce s-a întîmplat”.
„Dr. Sherrill, cînd pot merge acasă?”, l-am întrebat eu. Dar în loc de răspuns, m-a întrebat, la rîndul lui:
„Spune-mi, simţi înţepătura asta?” Avea un ac lung, cu care m-a înţepat în picior.
9
„Nu, nu simt!” am spus eu mirată.
„Dar acum?”
Strîngînd din dinţi, m-am concentrat cît am putut,
ca să pot spune da. Dar a trebuie să răspund:
„Nimic!”
El îmi ţinea braţul şi apăsa acul pe degete, pe
încheieturi, pe braţ. Dece nu simt nimic?; mă întrebam eu.
A atins apoi cu acul partea de sus a braţului. In sfîrşit, am simţit o înţepătură slabă la umeri.
„Da, acum simt. La fel am simţit şi la plajă!”
Dr. Sherrill şi-a scos stiloul şi a început să scrie ceva.
Alte persoane din colectivul medical au început să apar.
Printre zăngănitul de eprubelete, sticluţe, tăvi etc., am auzit pe Dr. Sherrill rugîftd pe un alt doctor să vină la el. Acesta a început să mă testeze ca şi primul, cu acul, şi apoi amîndoi au discutat cu glas scăzut, la capătul
mesei pe care stăteam. Limbajul şi expresiile medicale pe care le foloseau îmi erau însă necunoscute.
„Se pare că este o fractură cu dislocaţie. Judecînd
după aria sensibilă, se pare că este la nivelul vertebre lor
cervicale a patra şi a cincea.”
„Va trebui să stabilim asta cu precizie. Dar prin
radiografie nu ne vom de seama dacă există continuitate
sau nu între vertebrele cervicale.”
„Trebuie să pregătim sala de operaţie?”
„Da. Si caută din nou să intri în legătură cu părinţii ei.”
Asistentul doctorului Sherrill s-a îndepărat repede, urmat de o soră. Apoi Dr. Sherrill a şoptit ceva sorei celei nesimţitoare, care îmi tăiase costumul de baie.
10
După aceea ea a plecat, de asemenea.
Am observat apoi că cineva îmi sterge braţul cu o bucată de vată şi îmi înfige un ac în venă. N-am simţit nimic. Cu coada ochiului am văzut însă pe Dr. Sherrill
ţinînd în mînă o foarfecă de tuns electrică. Cînd era pusă în funcţiune, făcea un zgomot puternic.
La ce o vor folosi oare?, m-am întrebat eu.
Cu groază mi-am dat seama că se îndreptau spre
capul meu.
„Nu!”, am strigat. „Vă rog! Părul meu! Vă rog!”,
am suspinat. Am simţit însă foarfecele alunecînd pe cap şi am văzut smocuri mari de păr blond şi umed căzînd alături de mine, pe duşumea. A adus apoi o lamă. Imi vor rade capul! Oh, Dumnezeule, nu! Nu-i lăsa!
.Camera a început să se învîrtească cu mine.
Stomacul mi s-a întors pe dos şi am simţit că leşin.
Apoi am auzit un zgomot puternic; ceva între un bîzîit şi un sunet strident. Este un per/orator! Cineva îmi ţinea capul şi cu perforatorul a început să polizeze partea laterală a craniului.
Mă simţeam pe jumătate adormită. Probabil din pricina injecţiei pe care mi-au făcut-o. Simţînd că mă ia somnul, m-a cuprins şi mai mult panica. Ce se va întîmpla dacă nu mă voi mai trezi? Nu-i voi mai vedea
niciodată pe Dick, Kathy, tata şi mama? Oh, Doamne, mi-e frică!
Vedeam feţe şi auzeam voci. Dar toate păreau fără
sens. Apoi camera a început să se întunece şi vocile să se
piardă.
Pentru prima dată de la plonjarea mea în apă m-am simţit relaxată, chiar împăcată cu situaţia. Nu avea nicio importanţă că eram paralizată, că eram goală pe masă şi cu capul ras. Perforatorul părea că nu mă mai
ameninţă. M-am cufundat într-un somn adînc.
11
* * * * * *
Cînd m-am trezit mi s-a părut că aud din nou perforatorul, şi am vrut să strig la ei să se oprească. Dar ei păreau că vor să-mi perforeze craniul şi cînd eram trează. Insă nu puteam spune niciun cuvînt. Am încercat atunci să deschid ochii, dar camera se învîrtea cu mine.
Zgomotul pe care îl auzeam în spatele meu devenea tot mai distinct. Nu era însă perforatorul, ci numai aparatul de aer condiţionat. Mintea şi vederea au început să mi se clarifice, dar nu puteam să-mi’ dau
seama unde eram şi dece îmi era frică de perforator.
Apoi memoria mi-a revenit. M-am uitat la ventilatorul de d”easupra mea şi la tavilnul vechi şi crăpat. Am încercat să-mi întorc capul ca să văd restul lucrurilor din jur, dar nu mă puteam mişca deloc. In acelaşi timp simţeam dureri puternice de ambele părţi ale capului.
Mi-am dat seama că găurile pe care mi le făcuseră în craniu erau cauza acestor dureri. Cu coada ochiului vedeam nişte lame mari metalice ataşate la un mecanism, prin care capul îmi era despărţit de restul corpului. Am
făcut un efort deosebit, atît mintal cît şi fizic, ca să-mi dau seama de situaţia în care mă găsesc.
In zilele care au urmat am fost inconştientă de mai multe ori. Medicamentele mă duceau într-o lume de coşmar; între vis şi realitate. Vise, impresii, amintiri neclare se învălmăşeau în capul meu, dîndu-mi o stare de confuzie generală, aşa de avansată, încît uneori credeam
că îmi voi pierde minţile.
Mai ales un coşmar mă chinuia într-una. Eram cu Jason Laverton, un coleg de liceu. Eram într-un loc cu
12
totul neobişnuit, aşteptînd să fim judecaţi. Eu eram dezbrăcată, şi de ruşine încercam să mă acoper. In coşmarul meu mă vedeam în picioare, în faţa unei persoane îmbrăcată în haine lungi. Părea un apostol. El nu spunea nimic, dar eu înţelegeam că sîntem judecaţi.
Dintr-odată, el a tras o sabie lungă, pe care a învîrtit-o deasupra capului, m-a lovit peste gît şi mi-a tăiat capul.
Deodată m-am deşteptat plîngînd, înfricoşată. Acelaş vis s-a repetat de mai multe ori.
Alteori, deşi era vorba, de asemenea, numai de halucinaţii, lucrurile mi se păreau reale. Vedeam culori vii, forme care se măreau şi se micşorau, luînd forme stranii, neobişnuite. Culorile mă înfricoşau, iar formele pe care le vedeam mi se păreau că reprezintă emoţii, stări de spirit, sentimente.
• Geamătul cuiva m-a trezit dintr-un astfel de coşmar. Nu ştiam cît timp s-a scurs de la ultima perioadă conştientă, dar acum eram cu faţa în jos. Cum ajunsesem în acestă poziţie? Plăcile metalice erau la locul lor.
Presiunea lor pe părţile laterale ale capului îmi provocau mari dureri şi o stare psihică proastă.
Am desoperit că eram împachetată într-o pînză groasă. Capul îmi era însă afară şi puteam să văd clar numai ceea ce se găsea sub pat. In acest cîmp vizual strîmt am văzut o pereche de picioare încălţate în pantofi albi şi cu ciorapi de nylon.
„Soră”, am chemat eu cu glas stins.
„Da, sînt aici”.
„Ce, unde, oh!”, m-am bîlbîit eu, încercînd să formulez o întrebare.
„S-ş-ş! Nu încerca să vorbeşti. Ai să oboseşti”, a spus ea. Din vocea ei plăcută şi liniştitoare, mi-am dat
13
seama că nu este sora care îmi tăiase costumul de baie, sau cea care îmi răsese capul. Am simţit mîna ei pe umăr.
„Incearcă să te odihneşti. Dormi, dacă poţi. Eşti la secţia de tratament intensiv. Ai fost operată, şi noi vom avea grijă de tine. Aşa că nu te speria. Bine?” Apoi m-a mîngîiat pe umeri. Era o senzaţie aşa de plăcută să
poţi simţi cu o parte cît de mică a corpului. Pentrucă altfel nu simţeam decît durerile provocate de plăcile metalice care mi se înfigeau în cap. Treptat, treptat, mi-am dat seama unde mă aflu.
In patul în care eram, arătam ca un sandvici, prinsă între pînze groase, şi legată cu curele. Două surori veneau din două în două ore şi mă întorceau de pe o parte pe alta. Ele puneau deasupra mea o ramă îmbrăcată într-o pînză groasă, şi în timp ce o soră ţinea greutăţile care erau ataşate de lamele metalice, precum şi capul meu, cealaltă mă întorcea cu îndemînare la 180 de grade. Apoi scoteau rama pe care eram culcată şi se asigurau dacă sînt bine aşezată, pentru următoarele două ore. Nu vedeam astfel decît duşumeaua şi tavanul. Am aflat pînă la urmă că patul meu are numărul 8, şi că mă găsesc la secţia de tratament intensiv. Nu auzisem pînă
acum de aşa ceva, dar după cum spunea numele mi se părea că trebuie să fie pentru cazurile cele mai grave.
Vizitatorii nu puteau fi decît membrii familiei, şi nu aveau voie să stea mai mult de cinci minute dintr-o oră.
Incetul cu încetul, orele s-au transformat în zile, şi am început să-mi cunosc tovarăşii de cameră. Prin intermediul frînturilor de discuţii cu doctorii, din alte conversaţii, am început să ne cunoaştem mai bine. lîngă mine era un bărbat care gemea într-una.
14
Cînd s-a schimbat sora de noapte cu cea de dimineaţă am auzit următoarele cuvinte, spuse în şoaptă: „Si-a împuşcat nevasta şi apoi a încercat să se sinucidă. Nu va mai avea ocazia să repete ce a făcut, pentrucă de la spital va pleca direct la închisoare”.
Acum îmi explicam zgomotul de lanţuri grele, pe care îl auzisem. Fusese încătuşat chiar de patul său.
O femeie, dintr-un alt pat, gemea toată noaptea.
Ea cerea mereu surorilor să-i dea cînd o ţigară, cînd îngheţată.
Judy era o fată la fel de tînără ca şi mine. Dar ea era în comă, din pricina rănilor făcute într-un accident de maşină.
Tom era un băiat care se afla aici din pricina unui accident de plonjare în apă, ca şi mine. Ce curios! Stiam căToin îşi rupsese gîtul, dar nu înţelegeam că la fel păţisem şi eu. Nimeni nu mi-o spusese. Dar Tom nu
putea nici măcar să respire. Asta am aflat-o cînd am întrebat-o pe o soră: „De unde vine zgomotul acesta?” Ea mi-a explicat că este de la aparatul de respiraţie artificială al lui Tom.
Cînd am aflat despre asemănarea accidentelor
nostre, am început să ne trimitem scurte bileţele unul altuia. Surorile ne scriau bileţelele şi tot ele erau şi curierii, care ni le aduceau.
Noaptea, cînd activitatea era mai puţin intensă, auzeam mai bine ţipetele şi gemetele pacienţilor din secţia în care mă găseam. Auzeam şi zgomotul potolit al aparatului de respiraţia al lui Tom. Deoarece nu puteam să mă întorc să-I văd, sunetul lui mă liniştea. Simţeam parcă o legătură de rudenie cu el, şi mă întrebam cum arată. Mă gîndeam ca a doua zi să-i cer o fotografie.
15
Mai tîrziu, în aceeaşi noapte, aparatul de respiraţie s-a oprit. Tăcerea care s-a făcut mi s-a părut mai ameniţătoare decît o explozie. M-a cuprins panica, şi glasul m-a părăsit, în timp ce încercam să strig după
ajutor. Am auzit apoi surorile grăbindu-se către patul lui
Tom, şi zicînd: „Aparatul lui de respiraţie nu mai funcţionează! Luaţi altul nou!”, a strigat cineva.
Am auzit paşi alergînd pe hol şi zgomotul metalic al aparatului de oxigen care era îndepăratat de la Tom a altă soră, care era la telefon, a chemat urgenţa. In cîteva minute, toată camera s-a umplut de lume, de
instrucţiuni şoptite şi urgente, de agitaţie, confuzie şi teamă.
„Tom! Mă auzi Tom?” a strigat un doctor. Apoi a
într~bat cu glas poruncitor:,”Unde este celălalt aparat?”
„Să încercăm respiraţia artificială”, domnule-‘ doctor, a spus cineva.
Din cauza paralizei mintea mi se întunecase.
Eram cu totul lipsită de ajutor, şi chiar dacă aş fi putut să mă mişc, nu aş fi putut face nimic. Cu ochii larg deschişi, fixam tavanul, în întuneric. Infirmierul trebuie să fi coborît să ia un alt aparat, îmi ziceam. Trebuie să
fie cu el pe drum.
„Faceţi-i respiraţie gură-Ia-gură. Trebuie să-I ţinem în viaţă pînă ce vine aparatul”, a spus o voce de bărbat.
In sfîrşit, am auzit uşile de la lift deschizindu-se şi apoi închizîndu-se şi pe cineva alergînd cu aparatul care zornăia.
„Faceţi loc”, a spus cineva, „am adus aparatul”.
Dar imediat am auzit cu groază pe cineva zicînd:
„Degeaba. Nu mai este nimic de făcu It. Este mort!”
16
Am simţit cum pielea de pe ceafă mi se încreţeşte.
Cu groază crescîndă mi-am dat seama că nu discutau despre o persoană necunoscută, ci despre Tom. Tom era mort!
Am vrut să ţip, dar nu am fost în stare. Mi-a fost teamă să adorm, în noaptea aceea, de teamă că odată adormită nu voi putea să mă mai trezesc.
In ziua următoare, frica nu m-a părăsit. Mă îngrozisem şi eram supărată pentru o persoană pe care nu o cunoşteam decît graţie cîtorva bileţele. Dar acum mă gîndeam la propria mea situaţie. Din fericire eu nu
depindeam de un aparat de respiraţie, dar depindeam de soluţiile care îmi erau întroduse prin vene ca să-mi cureţe corpul şi mai ales rinichii de resturile şi otrăvurile din corp.
Ce se va Întîmpla dacă una din acestea se strică?
C~ .se poate Întîmpla dacă lamele metalice se îndepărtează de capul meu? Ce se va Întîmpla dacă. .. dacă. . . Simţeam în cap o învălmăşeală cumplită.
O zi sau două mai tîrziu a fost adus un alt bărbat cu un caz asemănător cu al meu. Cu coada ochiului vedeam numai cum arată rama patului lui. Nu o puteam vedea pe a mea, dar acum puteam să-mi dau seama ce se
întîmplă cînd sînt întoarsă-două ore cu faţa în sus şi două ore cu faţa în jos. Privind la el aveam senzaţia că sînt asemenea mieilor puşi în frigare, care sînt întorşi cînd pe o parte, cînd pe alta. Eram îngrozită de fiecare
dată cînt trebuia să fiu întoarsă.
Noul pacient era de asemenea foarte neliniştit.
Intr-o zi, cind infirmierii se pregăteau să-I întoarcă, el a strigat: Nu! Vă rog să nu mă întoarceţi! In poziţia dinainte nu puteam să respir! Nu mă mai întoarceţi!”
17
„Totul este în ordine, domnule” au zis ei. „Te vei simţi bine. Trebuie să te întoarcem. Acesta este ordinul doctorului. Gata Mike? La trei! Unu, doi, trei!”
„Nu, vă rog! Nu pot să respir! Voi muri! Stiu
sigur!”
„Nu ai nicio grijă, linşteşte-te”, au zis ei.
Apoi au fixat tubul de oxigen şi au plecat. Eu auzeam respiraţia chinuită a omului, care se sufoca din ce în ce, şi mă rugam lui Dumnezeu ca cele două ore să treacă mai repede; atît de dragul lui cît şi pentru propria
mea linişte.
Apoi, deodată, respiraţia s-a oprit. Din nou agitaţie şi activitate intensă, din partea surorilor şi infirmierilor care mişunau pesţe tot. Dar şi de astă dată a fost prea tîrziu. Din nou, lacrimi fierbinţi mi-au curs pe obraji. In primele zile de spitalizare, astfel de insuccese, în cazuri asemănătoare cu al meu, m-au umplut de spaimă.
Cu groază mi-am dat seama că secţia de terapie intensivă este secţia unde se moare.
Am înţeles cît de nesigură este propria mea soartă, şi cît de puţin eram sigură de viaţă.
Scurt timp după aceea, în timpul unei manevre de întoarcere, am leşinat şi eu şi mi s-a oprit respiraţia. Dar în cîteva secunde am fost reanimată. Datorită eficienţei metodelor de intervenţie şi de îngrijirea de care mă
bucuram, m-am simţit mai la adăpost.
„Te vom îngriji bine” m-a consolat un doctor.
După aceea, cu toate că la fiecare întorcere eram îngrozită, mi-am dat seama că infirmierii şi surorile aveau o grijă mai mare decît înainte. Sau cel puţin aşa mi se părea mie.
Intre timp am început să-mi dau seama că în
18
secţia de terapie intensivă este frig. Ceilalţi pacienţi nu-şi
dădeau seama, dar pe mine frigul a început să ma deranjeze. Imi era frică să nu răcesc. Unul dintre infirmieri a lăsat să se înţeleagă că o răceală ar fi fost periculoasă pentru mine. Alt pericol era otrăvirea sîngelui, ceea ce se
întîmpla destul de des. Erau atîtea lucruri care mă îngrozeau!
Nimic nu părea încurajator, sau plin de speranţă.
Doctorii veneau în fiecare zi să ne vadă, iar cîte odată veneau cîte doi şi discutau cazul meu.
„Ea are o paralizie totală” a explicat un doctor asistentului său. „Rezultatul unei fracturi a coloanei la nivelul vertebrelor cervicale a patra şi a cincea.”
Stiam că sînt paralizată, dar nu ştiam dece. Nici cît timp va dura. Nimeni nu-mi explica nimic despre accident. Cînd întrebam pe surori, îmi spuneau:
„Intreabă pe doctori”.
„Doctorii ziceau: „Tu eşti bine – destul de bine!”
Eu bănuiam însă cel mai rău lucru-că îmi frînsesem gîtul. Era singurul gînd care mă îngrozea. Mă urmărea mereu o amintire din copilărie. Era singurul caz în care aflasem despre cineva care îşi rupsese gîtul. Era un bărbat din povestea Frumuseţea neagră, care căzuse de pe cal şi-şi rupsese gîtul. Si a murit. De aceea, în sinea mea nu voiam să aud despre
accidentul meu, şi în mod conştient am început să-mi
distrag atenţia de la discuţiile medicilor.
Stiam că mă găsesc într-o secţie unde se moare, şi că probabil va trebui să mor şi eu, ca Tom şi ca omul acela. Ei amîndoi avuseseră accidente similare celui al meu.
Imi ziceam: Am să mor şi eu, ca şi ei, numai că
doctorii evită să-mi spună!
traducere: Alexandru Măianu
Cum Poti Sa Slujesti In Aceasta Luna – Ginduri, Indemnuri
*Cauta un prieten pe care aproape l-ai uitat.
*Renunta la o suspiciune pe care o ai fata de cineva.
*Scrie o nota de drgoste cu care esti dator demult.
*Imbratiseaza pe cineva strans si sopteste „Te iubesc”.
*Iarta un dusman.
*Fii bland si ingaduitor cu o persoana infuriata.
*Apreciaza pe cineva verbal.
*Joaca-te cu un copil.
*Fa-ti timp sa iti tii o promisiune.
*Fa o prajitura pentru altcineva si ramaii anonim.
*Asculta pe cineva care vrea sa vorbeasca.
*Vorbeste binevoitor cu un strain.
*Incearca sa intelegi durerea cuiva.
*Zambeste. Rade putin. Rade putin mai mult.
* Plimba-te cu un prieten.
*Cere-ti iertare de la cineva, caruia i-ai gresit.
*Citeste o poezie sotiei ori sotului tau.
* Canta un cantec la masa de seara.
*Trateaza pe cineva cu un con de inghetata.
*Vorbeste cu sotia ta cu televizorul stins.
*Roaga-te pentru cineva care te-a ajutat cand erai in nevoie.
*Ofera-te voluntar sa speli vasele Dumineca.
*Incurajeaza un batran.
*Raspunde cuiva bland.
*Ofera-ti serviciile pentrru copii unei mame ingrijorate.
*Curata pantofii cuiva.
*Exprima o apreciere pentru cineva, aproape tie.
Liana si Florian Guler 2009
Natura si Importanța Pocăinței !
pastor Gelu Păcurar
Mântuirea este negreșit darul lui Dumnezeu, dar ea este condiționată de pocăința și credința omului. Pocăința și credința nu pot fi niciodată separate, ci ele sunt prezente întotdeauna împreună în inima celui mântuit. Vă invit astăzi să medităm la primul din cele două elemente amintite, anume la importanța și natura pocăinței. „Pocăință” nu este un cuvânt de proveniență exclusiv religioasă, ci el provine din cultura popoarelor orientale. Un călător care își dă seama că merge într-o direcție greșită trebuia să se oprească, apoi se reorienta și pornea în direcția corectă. Această reîntoarcere sau reorientare pe plan spiritual este pocăința. Dacă direcția unui călător pe drumul vremelnic al vieții este spre gunoaiele pământului, el trebuie să se reorienteze spre tezaurul cerului. Direcția care conduce la pierzare și moarte trebuie urgent schimbată. Nu este suficient să spui „o îmi pare rău că sunt în direcție greșită,” ci trebuie să te întorci hotărât spre direcția corectă, părăsind și marcând ca atare traseul greșit. Importanța pocăinței Proorocii din Vechiul Testament au înțeles valoarea pocăinței și au proclamat-o națiunii lor. Ieremia a făcut apel stăruitor la poporul său să își recunoască starea și să o schimbe (Ieremia 8:6). Isaia a spus și el în repetate rânduri că mulțimea jertfelor și sărbătorilor nu pot înlocui schimbarea inimii (capitolul 1 din Isaia). Darurile aduse la Templu nu pot ține locul unei stări spirituale dorite de Dumnezeu în viața noastră. Dacă toată viața ta ar fi un singur pelerinaj, dacă tot ce ai ar fi dăruit lui Dumnezeu încă nu ar fi suficient pentru a-ți răscumpăra sufletul. În Noul Testament, proclamarea lui Ioan Botezătorul a început cu o chemare la pocăință: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Același mesaj l-a avut și Hristos când a început să predice (Matei 4:17). Vorbind despre tragedia prăbușirii turnului din Siloam, Domnul Isus a spus „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:3-5). Ucenicii trimiși de Hristos „au plecat și au propovăduit pocăința” (Marcu 6:12), iar Petru în Ziua Cincizecimii a răspuns la întrebarea mulțimii „fraților ce să facem?” cu răspunsul direct și clar „pocăiți-vă, și şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2:38). Apostolul Pavel a predicat și el în Areopagul din Atena unde a precizat că Dumnezeu „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta” (Fapte 17:30-31). Aspectele ființei umane care implică schimbare prin pocăință Pocăința este mai degrabă o atitudine decât o experiență de moment. Ea produce schimbarea lucrurilor care nu sunt așa cum ar trebui și nu doar constatarea și recunoașterea acestora. Gândirea este primul aspect al ființei umane schimbat prin pocăință. Sentimentele omului sunt transformate, iar pocăința nu va fi confundată cu tristețea sau cu regretul. Voința este schimbată și ea prin pocăință, aducând dorințe noi legate de trăirea vieții lângă Dumnezeu, de a împlini Scriptura, de a îndrepta o nedreptate, de a repara pe cât posibil un rău făcut. Mijloacele prin care este produsă pocăința Dacă distanța dintre noi și Dumnezeu ar fi estimată în mii de pași, ea nu este înlăturată prin deplasarea unei singure părți. Chiar dacă un singur pas este făcut de om, acesta este responsabilitatea lui, iar Dumnezeu va face toți ceilalți pași spre om. În primul rând avem latura divină a pocăinței, așa cum este ea prezentată de Scriptură în versete ca cel din 2 Timotei 2:25 unde se spune despre atitudinea noastră față de potrivnici că robul Domnului trebuie „să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului.” În același timp, deși pocăința este o lucrare făcută de Dumnezeu în viața noastră, ea este și o responsabilitate a noastră. Bunătatea lui Dumnezeu este un factor motivator care lucrează și îndeamnă inima noastră la pocăință (Romani 2:4). Dacă omul nu răspunde într-un mod potrivit poruncii lui Dumnezeu, El poate lovi cu nuiaua pentru a produce pocăință (Evrei 12:10). Latura umană a pocăinței este evidentă din felul în care Biblia aduce porunca pocăinței la diateza reflexivă: „pocăiți-vă!” Zdrobirea eului rămâne responsabilitatea fiecăruia în parte, urmată de mărturisire, apelul pentru iertare adresat lui Dumnezeu, așa cum a făcut David în Psalmul 51, când a cerut lui Dumnezeu „Doamne ai milă… șterge…spală… curățește… zidește… sprijinește-mă!” Numai printr-un asemenea apel sincer în timpul procesului prilejuit de Dumnezeu prin pocăință va putea orice suflet să spună „voi învăța căile tale… voi cânta… voi jertfi.”
Nu-ti Va Parea Rau Niciodata!
… daca gandesti inainte sa actionezi.
… daca asculti inainte sa judeci.
… daca iti ierti dusmanii.
… daca esti cinstit si sincer.
… daca ajuti un om la nevoie.
… daca esti cinstit in afaceri.
… daca gandesti inainte sa vorbesti.
… daca aplici principiile biblice.
… daca iti inchizi urechile la barfa.
… daca tii in frau o limba calomnioasa.
… daca nutresti ganduri curate.
… daca esti milos cu cei necajiti.
… daca esti ingaduitor si bun cu toti.
… daca intorci bine pentru rau.
… daca azi vei trai in asa fel incit miine sa nu-ti fie rusine.
Minune Dupa Accident – Ioan Gabor – Dumnezeu Inca Vorbeste
Născut pe data de 2 august 1939 în localitatea Sâncrai din judeţul Cluj, Ioan Gabor era încă de mic copil o fiinţă ciudată. „Încă din pruncie aud o voce, nu în vis ci în realitate. În acele momente nu pot să mă mişc dar mă simt bine” – poveşteste d-l Ioan Gabor. Auzind spusele copilului care povestea despre experienţa sa, părinţii, fraţii, colegii de la gradiniţă şi şcoală începeau să râdă. I se spunea chiar „visătorul”. Cu toate acestea, el ştia că ceea ce aude este adevărat, lucru pe care au reuşit să-l experimenteze şi cei din jur, pentru că spusele lui deveneau realitate la vremea potrivită. A făcut şcoala de subofiţeri, s-a căsătorit şi s-a stabilit în Oradea. În urma cu 37 de ani s-a pocăit, în sensul că şi-a schimbat modul de viaţă şi gândire dedicându-şi existenţa lui Dumnezeu, mărturisindu-şi credinţa în apa botezului. În 1974 lui Ionel îi este dat să audă în mod repetat aceeaşi voce care-i spunea: „Vezi că peste doi ani se va întâmpla ceva cu tine şi vei fi cum nu a mai fost nimeni”.
Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că, în mod neaşteptat, se va ivi probabil o funcţie foarte importantă care îi va fi atribuită lui, astfel încât nimeni să nu mai fie asemenea lui. După un timp, într-o noapte, vocea îi spune: „S-a aruncat Purim. Sorţii au căzut pe tine pentru că fratele tău nu este pregătit sa treacă prin aceasta”. Cuvintele respective i-au fost repetate de trei ori, fapt care a trezit iritare celui în cauză, conştient că înţelege atunci când i se spune ceva. Apoi i s-a spus: „Vezi că vine o nenorocire de moarte peste tine”. Aceste cuvinte l-au făcut să se gândească la faptul că, nu funcţia importantă trebuie să o primească, ci moartea. Ştia că peste doi ani va muri. „Fiindcă nu am fost atent, am spus acest lucru la toată lumea. Prima dată i-am spus soţiei”. Aflată în conflict cu familia din pricina credinţei lor, Adriana Gabor simţea că Dumnezeu vrea să-i ia şi ultima speranţă pe lumea aceasta. Soţii Gabor aveau trei copii: o fetiţă de numai două luni, un baieţel de un an şi jumătate şi altul de şase ani. Moartea soţului însemna pentru ea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei.
Domnul Ioan Gabor a continuat să spună părinţilor, fraţilor, rudeniilor şi prietenilor ce soartă urma să-l aştepte. Necrezând cuvintele lui, cei din jur au început să râda şi să-l blameze. Totuşi el a început să se pregătească de moarte. „Am căutat în primul rând să-mi rezolv problemele materiale. Câstigam foarte bine , aşa că mi-am plătit apartamentul, am cumpărat de toate în casă, astfel încât soţia să poată creşte cei trei copii.”- îşi aminteşte Ioan Gabor. Cu opt luni înainte de accident, a auzit aceiaşi voce care l-a deranjat prin insistenţa ei., voce care i-a repetat de trei ori: „Vezi că vine nenorocirea de moarte”. Între timp Ioan Gabor a fost detaşat la Arad, unde a lucrat la Combinatul Chimic din municipiu. Familia îi rămăsese la Oradea. Cu o lună înainte de accident el şi-a luat concediu şi a plecat acasă la cunoscuţi şi la fraţi pentru a-şi lua rămas bun de la cei dragi.
În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, 1976, o dimineaţă cu zăpadă, după ce se rugase timp de o oră, Gabor aude din nou vocea: „Vezi că a sosit nenorocirea”. Aceste cuvinte l-au facut să se grăbească să predea gestiunea şi să-şi dorească să ajungă cât mai repede acasă pentru a muri, eventual noaptea prin somn, aşa cum se gândea el la acea vreme. În graba mare, Ioan Gabor alunecă într-o groapă adâncă de trei metri, de dimensiuni 1,3 / 1,3 metri. În acest bazin se ţinea apă clocotită cu sodă caustică folosită la spălarea bazinelor chimice. În momentul căderii apa i-a ajuns până la înalţimea taliei. În contact cu ea a început să urle, în timp ce simţea cum îi ard picioarele. A reuşit să le mişte doar de trei ori., pentru că în momentul următor şi-a dat seama că totul este terminat. Atunci am strigat „Doamne ai milă de mine şi scapă-mă de aici. Atunci a simţit cum o mână puternică îl ridică din groapa adâncă şi-l aşează pe marginea ei. După ce s-a târât câţiva metri pe burtă prin zapadă, a fost văzut de patru colegi, care l-au ridicat repede şi l-au dus la Spitalui Clinic Judeţean din Arad. „Mi-am dat seama că nu este scăpare dar ştiam că nu voi muri pentru că mâna lui Dumnezeu m-a ridicat” – spune Gabor la 30 de ani după accident. Ajuns în spital, în momentul în care medicii doresc să-l dezbrace de pantalonii care îi avea pe el, carnea a început să cadă până la os. Tibia şi peroneul i-au rămas absolut descoperite la ambele picioare. Când l-au văzut, medicii erau convinşi că va muri în câteva ore. Tocmai de aceea – susţine el- au refuzat să-i de-a apă, pentru a nu-i prelungi agonia. Diagnosticul de internare a fost: „Arsură de gradul II-III-IV la ambele membre inferioare, perineu, fese, antebraţul drept”.
„Văzându-mă medicul m-a întrebat dacă am copii. Aflând că am trei copii minori, a replicat: „Mai bine nu-i aveai!” După plecarea medicului de la reanimare, unui vecin de salon i se facea milă de el şi-i dădea apă. „A doua zi, văzând că nu am murit, medicul şi-a dat seama că am primit apă şi m-a certat. Pe la ora nouă în aceeaşi dimineaţă am intrat în comă. Mai întâi mi-am pierdut vederea apoi cunoştinţa. Printr-o minune a fost înstiinţat fratele meu de la Deva, care era şi el medic (d-l Ioan Gabor are doi fraţi, ambii sunt de profesie medici). Când a ajuns el la spital, eram cu ochii deschişi dar buzele îmi erau negre. În aceeaşi zi, el a început să-mi caute un sicriu.” – îşi aminteşte d-l Gabor. Pentru că nu puteau să-l atingă cu nimic, l-au acoperit cu o ramă metalică peste care au aşezat un cearceaf. Ioan Gabor a zăcut timp de opt luni la secţia de reanimare a spitalului din Arad, fără a se putea mişca sau vorbi. Era alimentat cu perfuzii şi apoi cu linguriţa. Stând pe pat fără a se putea întoarce, lui Ioan Gabor i-a putrezit coloana vertebrală, fenomen cunoscut în lumea medicală de „celulită locală invadantă”. Pe de altă parte, din cauza frisoanelor, a făcut bronhopneumonie bilaterală (aprindere de plămâni) , ajungând să scuipe sânge. O altă complicaţie a reprezentat-o infecţia cu piocianic la fese, coapse şi gambe. În final, toate acestea au dus la septicemie (infecţie în sânge) cu determinare pulmonară. În mod firesc, fără a mai intra în calcule, arsurile de gradul IV şi aceste complicaţii ar fi dus la moarte. Situaţia lui a ajuns la urechile ministrului sănătăţii, prof. dr. Eugen Proca, care l-a şi vizitat. Apoi, tot la interval de două zile, directorul spitalului din Arad trebuia să informeze ministrul în legatură cu evoluţia pacientului de la Oradea. Interesat peste măsură de acest caz ieşit din comun, ministrul i-a procurat medicamente din străinătate. Efectul acestora a fost însă foarte scăzut. Odată instalată, starea de septicemie urma, conform previziunilor medicilor, să-i cauzeze moartea. Totuşi Ioan Gabor se încăpăţâna să rămâna în viaţă. Constatând că în urma complicaţiilor, omul rămâne conştient, medicii au ajuns la concluzia că lucrurile care se petrec întrec puterea de a înţelege a minţii omeneşti. „Mare minune că nu moare şi e întreg la minte” – a exclamat specialistul, după ce a analizat starea sănătăţii lui.
În toată perioada celor opt luni cât a stat la reanimare, d-l Gabor a remarcat alături de el prezenţa unui tânăr cu ochii strălucitori. „Niciodată nu m-am întrebat cine este pentru că-l cunoşteam şi ştiam că stă cu mine. În schimb, nimeni altcineva nu-l vedea. Când le-am vorbit despre el şi constatând starea mea, un medic mi-a spus că e îngerul păzitor. „Abia atunci m-am gândit la aceasta” – povesteşte Ioan Gabor. Tot în acea perioadă, domnia sa a trecut prin trei morţi clinice. „M-au declarat mort, m-au deconectat de la aparate şi m-au acoperit cu un cearceaf pe cap. Aşa se face după ce omul moare, îl lasă între două şi patru ore şi apoi îl duc la morgă, pentru că trebuia să elibereze patul. Când m-au declarat mort, din corpul meu a ieşit un alt trup, duhul de viaţă. Eu stăteam în colţul salonului şi vedeam tot ce făceau cu trupul meu. După ce am revenit la viaţă, le-am spus tot ceea ce-au făcut., cum au deconectat aparatul, cum au spus să-l pună după uşă…. tot. Mi-au spus: „bine, dar tu erai acolo mort sub cearceaf”. Atunci le-am explicat că eram în colţ, tot eu, cu un trup prin care vedeam şi ştiam tot ce fac cu mine. În lumea spirituală există altfel de vedere, nu mai există limite, acolo ştii totul. Nu poţi să spui că închizi ochii şi gata, nu mai vezi nimic. Vedeam la Cluj, la 300 de kilometri distanţă. Într-un minut mi-am văzut tot filmul vieţii, tot ceea ce am făcut de când eram copil mic, cum aşteptam să plece părinţii de acasa ca să fac ceva rau… Vezi absolut tot, şi ce-ai gândit şi ce-ai făcut, şi ce premoniţii ai avut. Toate le retrăieşti din nou. M-am căsătorit, eu puteam să mă ascund de soţie, soţia de mine şi noi de copii, dar de Dumnezeu nu te poţi ascunde. Şi, dacă nu aş fi trăit experienţele acestea, orişicine mi-ar fi spus (chiar daca în Biblie scrie că te vei întâlni cu tot ceea ce-ai făcut şi vei fi judecat după faptele tale pe care le-ai făcut în trup), nu ştiam ce înseamnă că te vei întâlni cu faptele tale. Am cunoscut aceasta doar după ce m-au declarat mort. Şi încă o minune pe care noi, oamenii, nu o putem înţelege. În Biblie spune că o mie de ani va fi egală cu o zi. Eu nu am crezut asta. Am crezut că poate fi egală o zi cu o săptămâna, fie o lună, ba chiar un an dar nu o mie de ani. Şi totuşi atunci, într-un minut, am văzut tot filmul vieţii mele, pâna în 1970, când m-am pocăit. Am văzut multe lucruri rele pe care nu aş fi vrut să le mai văd niciodată, totul. Asta până în momentul în care m-am pocăit, adică m-am născut din nou, pentru că degeaba te pocăieşti daca nu te schimbi tu, ca om”.
„Atunci am vazut o mână albă pe care se vedea urma cuiului şi puţin cum a stat pe cruce. Şi am auzit o voce atât de blândă, cum nu cred ca mai există, care mi-a spus: „Sângele lui Isus Hristos te-a curaţit de orice păcat. Şi a dispărut tot filmul acela. După aceea am trecut într-un loc, într-o lumină, am văzut numai puţin… Nu am cuvinte să spun ce bine m-am simţit. Lumina m-a acoperit şi mi-a vorbit. Noi nu putem înţelege aşa ceva. Mi-a spus: de ce te uiţi aşa? Aici nu se poate face rău. Cum mă uitam aşa înainte, în partea stângă am văzut doi tineri. Era bunicul şi un frate de-al meu. Aici este un lucru interesant. Bunicul meu a murit când eu aveam trei săptămâni, nu aveam cum să-l cunosc. Dar acolo mi-am dat seama cine este. Când te uiţi la cineva ştii cine este şi ştii tot ce gândeşte, la fel ştie şi el. Toti sunt tineri, cam la vârsta de 17 ani, au trupul alb, strălucitor, iar faţa puţin şi mai albă… Fericirea de acolo nu se poate spune în cuvinte. La distantă mare, cât vedeai cu ochii, era o mare de tineri, toţi la aceeaşi vârstă, fie că au murit în scutece, fie bătrâni. Toţi aceştia dădeau un program, dar cântau trei cântări deodată în paralel”.
„Atunci eu nu aş fi vrut să nu mai vin de acolo, dar tânărul care a stat tot timpul lângă mine în spital s-a uitat la mine şi am simţit că îmi spune că trebuie să merg înapoi. Nu am vrut. Atunci mi-a făcut semn cu capul şi m-am întors împreună cu el” – povesteşte domnul Gabor.
Constatând că încearcă să respire, medicii l-au reanimat şi a revenit în acest fel de trei ori la viaţă. Câţiva ani mai târziu a înţeles că vocea pe care a auzit-o cu doi ani înainte de accident, a profeţit aceste trei întoarceri la viaţa, iar anunţarea chinului său înainte cu opt luni, a semnificat cele opt luni pe care le-a petrecut la reanimare. În timpul convalescenţei sale, Ioan Gabor a văzut murind nu mai puţin de 117 oameni. „Pâna atunci nu am văzut pe nimeni murind, dar atunci mi-am dat seama de ce oamenii se temeau de moarte. Când îi vedeam înainte de-a muri, se uitau ingroziţi, parcă voiau să fugă dar nu puteau. Au fost oameni care nu puteau muri. Atunci asistentele care erau mai în vârstă şi care cunoşteau ce se întâmplă în asemenea situaţii le spunea: omule tu nu poţi muri până nu vei mărturisi ceea ce-ai făcut. Pe patul de moarte un om la 80 de ani a mărturisit că, pe când era tânăr, şi-a ucis bunica pentru a obţine o moştenire”, îşi aminteşte d-l Gabor.
Domnul Ioan Gabor a fost externat pe data de 26 august 1976. Pe biletul de ieşire din spital, doctorul Mircea Ududec, medic primar chirurg, redă în rezumat observaţiile clinice amintite mai sus. Timp de un an şi jumătate el a fost hrănit cu lingura de către soţie. Până la patru ani de la accident, Ioan Gabor a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii insitau să-i taie picioarele, el a refuzat acest lucru.
Prima dată a reuşit să se ridice pe picioare odată cu trecerea celor patru ani, când cicatricele de pe partea superioară a picioarelor au început să crape şi să apară piele şi păr. Acest lucru a uimit din nou lumea medicală, specialiştii în domeniu rămânând fără replică. „Aşa ceva nu se poate. Este minunea secolului XX să apară muguri de piele şi păr după o arsură de gradul III acolo unde nu se face transplant” , i-a spus specialistul care l-a tratat, doctorul Nagy de la Spitalul Judeţean din Arad. Ultima rană i s-a închis după 17 ani de la accident, iar acum ambele picioare îi sunt acoperite cu carne. Cicatricele se subţiază odată cu trecerea vremii, iar porţiunea de carne acoperită cu piele se extinde pe zi ce trece. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, l-au chemat să-l vadă. La el au venit specialişti din întreaga lume, care nu au reuşit nici ei să explice fenomenul. Când l-a văzut, ministrul Proca a exclamat: “Tu eşti? Nu-mi vine să cred, nu ţi-au tăiat picioarele? Cazul dumneavoastră se ştie în toată lumea. Ce să le spun, cum să le explic?.” Apoi s-a ridicat în picioare şi a strigat: “Nu am crezut că este Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva, Dumnezeu sau ce-o fi ăla”. Cazul lui Ioan Gabor a incitat însă şi autorităţile vremii. Securitatea l-a contactat şi i-a cerut să închida uşa şi să nu mai lase pe nimeni înăuntru. Telefonul i-a fost pus sub urmărire, iar în apartament i-au fost instalate microfoane. Au încercat chiar să-l scoata din ţară, trimiţându-l în Austria. Neputându-şi explica fenomenele, secretarii de partid şi securiştii au început să creadă că omul este în atenţia extratereştrilor. Cu toate acestea, el a rămas în ţară, iar cazul lui a ajuns să fie cunoscut pe tot globul. Ioan Gabor a fost tratat în revistele de specialitate din Occident şi în mass-media de pretutindeni. În România însă, regimul comunist a impus tăcerea asupra lui.
Accidentul de muncă de la bazinul Combinatului Chimic din Arad a fost cercetat, cum era şi firesc, de organele Procuraturii locale. De caz s-a ocupat însăşi procurorul şef Ştefănuţ Petru din Arad. Ceea ce nu a putut procuratura să explice, a fost existenţa unei singure urme pe zăpada proaspătă. Acest lucru a pus în dificultate întreaga anchetă, pentru că nimeni nu ştia unde să caute rezolvarea. La data de 9 octombrie 1976 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în cauza privind accidentul de muncă şi invaliditatea suferită de domnul Gabor la data de 29 ianuarie acelaşi an, întrucât cu probele administrate nu reiese vinovăţia în sarcina vreunei persoane.
Analizând peste ani cele petrecute, d-l Ioan Gabor este convins de faptul că toate cele întâmplate au avut ca scop oprirea ofensivei anticreştine începută de comunişti şi descoperirea voii lui Dumnezeu pentru cei care trăiau în întunericul păcatului.
În pofida celor prin care i-a fost dat să treacă, domnul Ioan Gabor afirmă că este un om fericit. “Am o pace în suflet şi avem o armonie în familie pe care aş dori să o aibă toţi în căminele lor”. Domnia sa susţine că se roagă pentru România şi crede că în cel mult şapte ani ţara noastră va ajunge la un nivel ridicat atât din punct de vedere economic cât şi spiritual.
Cei care doresc să afle mai multe amănunte despre Ioan Gabor, membru al bisericii baptiste “Emanuel” din Oradea, pot să-l contacteze la numărul de telefon: 0114-0259-445.320 sau să-i scrie la următoarea adresă: Str, Italiană Nr. 22, Bl. Y3, Sc. C, Ap.46, Oradea, jud. Bihor, cod 3700, România.
ISUS IMPATURA STERGARUL DUPA INVIERE – CE VREA SA NE SPUNA?
De ce este important sa știm ce însemna faptul ca Isus a împăturat strugarul după înviere?
Ioan 20:7 Iar ștergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâșiile de pânză, ci făcut sul și pus într-un alt loc singur.
Acesta a fost un semn cu o semnificație foarte importanta pentru poporul evreu. Oricine de la mic la mare cunoșteau însemnătatea unui strugar împăturat. Acesta era un semn intre stăpân si servitorul lui, la timpul mesei servitorul pregătea masa in felul cum i-i cerea stăpânul sau, apoi nu se apuca sa strunga masa pana nu avea semnul dat de stăpân. Daca stăpânul i-si spăla mâinile si se ștergea pe mâini, apoi punea ștergarul neîmpăturit pe farfurie, însemna ca a terminat de mâncat, iar servitorul poate curata masa. Însă daca stăpânul după ce-si spală mâinile si își șterge mâinile apoi împătura ștergarul si-l punea lingă farfurie, si se ridica de la masa, acesta era semnul ”VIN INAPOI”
Prin faptul ca Isus a împăturat ștergarul ne-a spus tuturor ca El VA VENI INAPOI !!!
N.A.S.A. VA SIMULA VENIREA LUI ISUS CRISTOS – SECRET
ATENTIE !!!!! SA NU VA INSELE NIMENI
Proiectul N.A.S.A. “Blue Beam”. Simularea holografica
a venirii “Salvatorului” Noii Ordini Mondiale
1-False descoperiri arheologice pentru a submina credinta
2-Show-ul secolului – „Venirea lui Iisus”
3-Vorbirea artificială asigură controlul mental
4-Controlul total asupra planetei va fi obtinut prin teroare
2-Show-ul secolului – „Venirea lui Iisus”
Al doilea pas al proiectului NASA presupune organizarea unui gigantic spectacol
holografic proiectat chiar pe cer, astfel încât să fie vizibil pe întreaga planetă, care va
simula venirea lui Mesia. Prin emisia unor unde care actionează direct asupra creierului,
fiecare om va vedea în această hologramă pe Mântuitorul specific religiei sale si îl va
auzi vorbindu-i în limba lui.
Cu ajutorul unor computere performante care vor coordona spectacolul si al satelitilor din
jurul pământului care vor emite semnale de joasă frecventă (LF), foarte joasă frecventă
(VLF) si extrem de joasă frecventă (ELF) vor fi proiectate holograme folosind pe post de
ecran pelicula de sodiu care înconjoară pământul la o înăltime de aproximativ 100 de km.
Animarea pe computer si semnalele auditive vor părea că provin din adâncimile spatiului
si îi vor face pe adeptii ardenti ai diferitelor religii să creadă că sunt martorii mult
promisei întoarceri a propriului Mesia.
“Apoi proiecniile lui Iisus, Mohamed, Buddha, Krishna etc. se vor uni într-o singură
imagine si « Salvatorul » universal le va face o mare revelatie. Le va spune că diversele
scripturi sunt false si că vechile religii sunt responsabile pentru răul de pe planetă. De
aceea ele trebuie abolite pentru a lăsa locul unei noi religii care va fi condusă de el, unicul
Dumnezeu pe care îl pot vedea cu ochii lor si auzi cu urechile lor.”
Diabolicul plan prevede ca în urma acestei aparitii să se creeze o mare dezordine socială,
în care milioane de sustinători fanatici ai dogmei unei religii se vor ridica împotriva altor
milioane de sustinătorilor fanatici ai dogmei altor religii. Se vrea astfel generarea unor
conflicte cum nu s-a mai văzut până acum. Pare de domeniul fanteziei, însă mijloacele
pentru a realiza aceasta deja există.
„Diverse servicii secrete arată că în ultimii 25 de ani (este vorba de anul 1994 n.n.) fosta
URSS a stocat deja într-un computer extrem de avansat informatii despre proprietătile
electrice, chimice si biologice ale creierului uman rezultate în urma studiilor pe milioane
de oameni. Aceste date permit manipularea senzaniilor auditive si vizuale. Au fost stocate
de asemenea si date despre toate limbile si dialectele vorbite în prezent pe glob pentru a fi
generate mesaje artificiale pe întelesul oricui. Existenta unor astfel de computere este
mentionată si într-un articol publicat în martie 1983 în ziarul Sidney Morning Arrow.
La fel stau lucrurile si în SUA si Europa. Încă din anii ‘70 s-au realizat cercetări asidue
privind combinarea undelor electromagnetice si a hipnozei. În 1974 cercetătorul G.F.
Shapis scria: «Cuvintele hipnotizatorului pot fi modulate electromagnetic, astfel încât să
actioneze direct asupra creierului sub formă de unde, fără a mai fi nevoie de receptarea si
transportarea sunetului si fără ca persoana expusă la astfel de influente să aibă vreo sansă
de a controla fluxul informational receptat.» Cei care cercetează fenomenul de channeling
au observat că numărul celor care se consideră canale a crescut exponential de când se
fac astfel de cercetări. Cei care practică asa ceva ar trebui să îsi utilizeze simtul critic si
discernământul pentru că de cele mai multe ori nu cunosc sursa a ceea ce ei numesc
ghidare divină.”
NASCUT DIN NOU 