Natura si Importanța Pocăinței !

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              pastor  Gelu Păcurar

Mântuirea este negreșit darul lui Dumnezeu, dar ea este condiționată de pocăința și credința omului. Pocăința și credința nu pot fi niciodată separate, ci ele sunt prezente întotdeauna împreună în inima celui mântuit. Vă invit astăzi să medităm la primul din cele două elemente amintite, anume la importanța și natura pocăinței. „Pocăință” nu este un cuvânt de proveniență exclusiv religioasă, ci el provine din cultura popoarelor orientale. Un călător care își dă seama că merge într-o direcție greșită trebuia să se oprească, apoi se reorienta și pornea în direcția corectă. Această reîntoarcere sau reorientare pe plan spiritual este pocăința. Dacă direcția unui călător pe drumul vremelnic al vieții este spre gunoaiele pământului, el trebuie să se reorienteze spre tezaurul cerului. Direcția care conduce la pierzare și moarte trebuie urgent schimbată. Nu este suficient să spui „o îmi pare rău că sunt în direcție greșită,” ci trebuie să te întorci hotărât spre direcția corectă, părăsind și marcând ca atare traseul greșit. Importanța pocăinței Proorocii din Vechiul Testament au înțeles valoarea pocăinței și au proclamat-o națiunii lor. Ieremia a făcut apel stăruitor la poporul său să își recunoască starea și să o schimbe (Ieremia 8:6). Isaia a spus și el în repetate rânduri că mulțimea jertfelor și sărbătorilor nu pot înlocui schimbarea inimii (capitolul 1 din Isaia). Darurile aduse la Templu nu pot ține locul unei stări spirituale dorite de Dumnezeu în viața noastră. Dacă toată viața ta ar fi un singur pelerinaj, dacă tot ce ai ar fi dăruit lui Dumnezeu încă nu ar fi suficient pentru a-ți răscumpăra sufletul. În Noul Testament, proclamarea lui Ioan Botezătorul a început cu o chemare la pocăință: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Același mesaj l-a avut și Hristos când a început să predice (Matei 4:17). Vorbind despre tragedia prăbușirii turnului din Siloam, Domnul Isus a spus „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:3-5). Ucenicii trimiși de Hristos „au plecat și au propovăduit pocăința” (Marcu 6:12), iar Petru în Ziua Cincizecimii a răspuns la întrebarea mulțimii „fraților ce să facem?” cu răspunsul direct și clar „pocăiți-vă, și şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2:38). Apostolul Pavel a predicat și el în Areopagul din Atena unde a precizat că Dumnezeu „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta” (Fapte 17:30-31). Aspectele ființei umane care implică schimbare prin pocăință Pocăința este mai degrabă o atitudine decât o experiență de moment. Ea produce schimbarea lucrurilor care nu sunt așa cum ar trebui și nu doar constatarea și recunoașterea acestora. Gândirea este primul aspect al ființei umane schimbat prin pocăință. Sentimentele omului sunt transformate, iar pocăința nu va fi confundată cu tristețea sau cu regretul. Voința este schimbată și ea prin pocăință, aducând dorințe noi legate de trăirea vieții lângă Dumnezeu, de a împlini Scriptura, de a îndrepta o nedreptate, de a repara pe cât posibil un rău făcut. Mijloacele prin care este produsă pocăința Dacă distanța dintre noi și Dumnezeu ar fi estimată în mii de pași, ea nu este înlăturată prin deplasarea unei singure părți. Chiar dacă un singur pas este făcut de om, acesta este responsabilitatea lui, iar Dumnezeu va face toți ceilalți pași spre om. În primul rând avem latura divină a pocăinței, așa cum este ea prezentată de Scriptură în versete ca cel din 2 Timotei 2:25 unde se spune despre atitudinea noastră față de potrivnici că robul Domnului trebuie „să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului.” În același timp, deși pocăința este o lucrare făcută de Dumnezeu în viața noastră, ea este și o responsabilitate a noastră. Bunătatea lui Dumnezeu este un factor motivator care lucrează și îndeamnă inima noastră la pocăință (Romani 2:4). Dacă omul nu răspunde într-un mod potrivit poruncii lui Dumnezeu, El poate lovi cu nuiaua pentru a produce pocăință (Evrei 12:10). Latura umană a pocăinței este evidentă din felul în care Biblia aduce porunca pocăinței la diateza reflexivă: „pocăiți-vă!” Zdrobirea eului rămâne responsabilitatea fiecăruia în parte, urmată de mărturisire, apelul pentru iertare adresat lui Dumnezeu, așa cum a făcut David în Psalmul 51, când a cerut lui Dumnezeu „Doamne ai milă… șterge…spală… curățește… zidește… sprijinește-mă!” Numai printr-un asemenea apel sincer în timpul procesului prilejuit de Dumnezeu prin pocăință va putea orice suflet să spună „voi învăța căile tale… voi cânta… voi jertfi.”